Arta • A asculta sau a înţelege?

Într-o vreme în care compunerea muzicii tinde să se substituie compunerii sunetului, şi tehnologii recente determină noi modalităţi de abordare, noi sintaxe sprijinite pe conglomerate sonore, zgomote, tăcere şi pe revelaţia a ceea ce putem numi libertatea extremelor, se simte din ce în ce mai mult nevoia unor schimbări similare în domeniul percepţiei. Prima ediţie a Festivalului “Turbulences sonores” este dedicată experienţei ascultării, proces esenţial în înţelegerea complexităţii sonore a muzicii contemporane. Auzul are nevoie de repere pentru a conştientiza pe deplin adevărul concepţiei scelsiene, conform căreia “muzica are nevoie de sunet, dar sunetul poate exista fără muzică”. În acest context, serile festivalului promit a fi experienţe importante pentru viaţa artistică de astăzi. Programul va cuprinde lucrări ale clasicilor muzicii contemporane (Karlheinz Stockhausen, Luigi Nono, John Cage, Giacinto Scelsi, Gérard Grisey, Tristan Murail, Morton Feldman, Steve Reich), precum şi creaţii ale compozitorilor zilelor noastre (Agostino di Scipio, Philippe Leroux, Mariana Ungureanu, Pascale Criton). Evenimentele muzicale, însoţite de conferinţe, mese rotunde şi ateliere, vor fi polarizate de l’Ensemble Syntax, al cărui crez artistic declarat este acela de a promova repertoriul ultra-contemporan.  În    avanpremiera    festivalului,   membrii   ansamblului au    propus   un

concert-portret Philippe Leroux, moderat de către directorul  departamentului Muzică al Universităţii “Paul Valéry” din Montpellier, muzicologul Makis Solomos.

Philippe Leroux este laureat al premiului “Cea mai bună creaţie muzicală contemporană a anului”, în 1996, pentru lucrarea “d’ALLER”, precum şi câştigător al distincţiei SACEM, în 2003. Patru piese au creionat portretul artistic al compozitorului:“Phonie douce” (1991), pentru oboi, saxofon alto şi violoncel; “Je brûle, dit-elle un jour à un camarade” (1990-1991), pentru soprană solo; “AAA” (1996), pentru orchestră de cameră; VOI(REX) (2003), pentru soprană, orchestră de cameră şi dispozitiv electronic.

Încă din prima clipă, configuraţia optimă a sălii destinată audiţiei s-a lăsat a fi descoperită: pentru muzica emisă prin intermediul suporturilor audio, spaţiul unei capele, născut din tăceri şi licăriri de lumină, dezvăluie o dimensiune în care sunetul va fi pretutindeni. Este un univers ce invită la reflecţie şi pregăteşte publicul pentru o imersiune sonoră şi ideatică. Descătuşând identitatea ascunsă a sunetului, muzica învăluie auditoriul, invadând spaţiul.

Am perceput cea dintâi lucrare ca pe o adevărată dramaturgie sonoră ale cărei personaje evoluează dialogând prin ecouri de terţă mică, susţinute de pedale şi reveniri la sunetele iniţiale, de intervale cromatice şi triluri întrerupte de secunde mici şi septime mari. Totul pe fondul unei repetabilităţi ritmice cvasi-permanente, în timp ce valuri sonore ascendente şi descendente aduc, pe rând, în prim- plan, unul sau altul dintre instrumente, în spiritul  eternei reîntoarceri. În iureşul acestei mişcări circulare, saxofonul a câştigat dreptul de a avea ultimul cuvânt, printr-o cadenţă remarcabil susţinută de Philippe Braquart.

Cu “Je brûle, dit-elle un jour à un camarade”, atmosfera se schimbă. Devenim martorii unei procesiuni solitare ce înalţă în eter o lamentaţie profundă. Ecouri nazale, tendinţă spre microtonie, sunete percutate, disonanţe metaforice, flexibilitate, fineţe, lejeritate, fluiditate, ţipăt, recitativ, frânturi melodice, obsesia revenirii… iată câteva coordonate stilistice, estetice şi componistice ale lucrării. Talentul sopranei Armelle Orieux şi tehnica impresionantă vibrează dincolo de sunete, cuvinte şi tăcere.

“AAA”, pentru flaut, clarinet, percuţie, pian, vioară, violă şi violoncel debutează cu un citat din “La Poule” de Rameau. Motivul este supus metodelor tehnice de prelucrare, dezvoltând discursul printre pulsaţiile unui ritm ostinato. Crescendo-uri repetitive conduc sonorităţile flautului şi clarinetului spre un scurt solo de vioară, după care toate celelalte instrumente se alătură fluxului sonor. Trecând prin momente de linişte şi precipitări ale mişcării, creând o senzaţie de stretto şi picături sonore, această muzică a strălucit în toată plenitudinea sub bagheta dirijoarei Hélène Bouchez.

Descoperim în VOI(REX) toate pulsaţiile vitale ale unei capodopere. Când ascultăm muzică prin intermediul unui dispozitiv electronic, este dificil să găsim repere în spaţiu. Putem cădea în capcana irealului atunci când nu distingem certitudini. Iar când pe scenă apar instrumentiştii şi vocea umană, este cu atât mai greu. Pentru artişti de asemenea. Mai ales atunci când compozitorul alege să armonizeze toate vocile (instrumentală, umană, electronică) mergând până dincolo de hotarele realului, în dimensiunea virtuală. Vocea îşi urmează traiectoria sonoră pentru a o regăsi în universul electronic, asemeni celorlalte instrumente. Chiar elemente din gestica interpreţilor sunt punctate cu efecte electronice. Philippe Leroux  construieşte un  univers compact. O asemenea concepţie presupune măiestrie desăvârşită din partea interpreţilor, pentru ca muzica să-şi păstreze comprehensibilitatea. L’Ensemble Syntax a demonstrat că este posibilă o inspirată punere în scenă, atunci când  talentul creatorului întâlneşte empatia interpreţilor .

Publicului i se oferă astfel experienţa ascultării, singura care ne poate aduce cu adevărat înţelegerea repertoriului extrem contemporan.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta