Arta • Arta traco-geto-dacă

Cultura străveche în spaţiul traco-geto-dacic, care cuprinde rituri, obiceiuri, veşminte, manifestări muzicale spontane afective, jocuri, dansuri, etc., este, cel mai probabil, imposibil de reconstituit, dată fiind vechimea acesteia. Însă cercetările efectuate au condus la concluzii certe care dovedesc existenţa manifestărilor artistice în forme sincretice pe aceste meleaguri.

 

Cine sunt strămoşii noştri?

 

Triburile trace unificate de Burebista în secolul I î.e.n. se pare că aveau un înalt nivel cultural: se îndeletniceau cu ornamentarea ceramicii, confecţionau monede, cunoşteau scrisul, pe care îl utilizau în scopuri sacre, efectuau schimburi de valori culturale cu vecinii lor, mai ales cu celţii, sciţii, agatârşii şi cu lumea elenă.

Geto-dacii, ca ramură descendentă a tracilor prezintă, astfel, o cultură asemănătoarea strămoşilor lor.  Pe scala valorilor, muzica avea un rol primordial şi bine definit, fiind utilizată mai ales în practicile magice, existând credinţa că doar muzica este cea care poate purta mesajul magic către zei şi îi poate îndupleca pe aceştia, dar cu ajutorul cuvintelor. De aceea, importanţa majoră o avea muzica vocală, care era, totodată, mai la îndemâna tuturor.

Însă, un rol însemnat era atribuit şi muzicii instrumentale, care face legătura cu mitul lui Orpheu. Mitul subliniază forţa deosebită pe care muzica o are asupra lumii întregi, prin construcţia lirei trace şi arta divină practicată de Orfeu.

În analele istorice sunt consemnate scrieri care completează tabloul sinoptic al straturilor culturale ale acelor vremi. Muzica se înscrie organic în momentele învăţării, pentru a uşura procesul memorării; despre agatârşi, vecinii dacilor din Podişul transilvan, se ştie că ”verifică legile şi le cântă, spre a le ţine bine minte” (Pârvan V., Getica, Cultura Naţională, Bucureşti, 1926). Teopomp, în Istorii: ”Geţii cântă din citatele pe care le aduc cu ei, când se găsesc într-o solie”.  De la Jordanes aflăm că rugăciunile erau cântate şi că, pentru a capta bunăvoinţa zeilor, geţii se îmbrăcau în alb în momentul cântării.

Surse elene vorbesc despre traci, ca fiind deosebit de înzestraţi. Ei au intrat în legendă, cu atât mai mult, cu cât unele izvoare vorbesc despre originile muzicii vocale ca venind de la traci şi care ar fi stat la baza muzicii vocale greceşti. Un anume geograf Strabo, spune că ”muzica, după melodie, după ritm şi după instrumente muzicale este tracică şi… asiatică”. În accepţiunea anticilor, muzica tracilor este apreciată ca ”barbară” sau ”primitivă”. Raportată la alte culturi muzicale, muzica tracilor avea caracteristici clare care o evidenţiau, iar referitor la acest fapt, Aristide Quintilianus, o apreciază ca fiind viguroasă prin sistemele ritmice pe care le utilizează, sau prin sunetul strident al instrumentelor însoţite de strigăte. Muzica acelor vremi are, în acelaşi timp, un efect terapeutic asupra psihicului, prin intermediul unui repertoriu specific al ritualurilor magice.

În dialogul ”Charmide”, Platon menţionează un vraci de origine tracă, discipol al lui Zamolxe, învăţăturile de la acesta conferindu-i nemurirea. Se face referire aici la epod, aceasta fiind partea a treia şi ultima a cântecului unui cor, după strofă şi antistrofă sau o poezie lirică compusă din distihuri.

În secolul al VII-lea î.e.n., s-au resimţit influenţele elene ale culturii geto-dacilor, ca urmare a existenţei cetăţilor greceşti pe aceste teritorii.

”De altfel, sunetul diverselor rituri, ceremonii, spectacole, invocări războinice, mulţumiri pentru victoria în luptă sau practici magice însoţite de muzică şi dans, diferenţiat în funcţie de ocazie, zeu venerat sau rezultatul scontat al implorării forţelor naturii, stă mărturie pentru o cultură muzicală avansată, în acord cu stadiul unei civilizaţii materiale şi spirituale a acestor meleaguri, aflată pe orbita unor influenţe interculturale şi interartistice de mare impact în lumea veche şi străveche”, spune Carmen Stoianov, în ”Istoria muzicii româneşti”.

 

Dacia romană

 

În Dacia romană, ponderea muzicii vocale scade. Ea este preluată treptat de muzica instrumentală, cu aplicabilitate în ceremoniile oficiale, în reprezentaţiile de teatru din amfiteatre, cultura elenistică fiind înlocuită cu cea de tip roman.

Faptele de vitejie erau marcate prin cântecul eroic sub formă de pean, cântec ostăşesc care însoţea fie lupta, fie victoria. Cântări de slavă, de venerare, de ajutor, de celebrare a victoriei se închinau zeului armatei, Marte Ultor, dar s-au menţinut şi serbările populare în stil geto-dac legate de muncile agricole, practicate departe de cetăţi. În ceea ce priveşte cântecele funebre, dacă persoana decedată era importantă, acestea erau înlocuite cu cântece în acompaniament de flaut, fluier sau tulnic. Este vorba despre aşa-numitele torelli, pasajele recitative ample permiţând redarea verbală a unor momente marcante din viaţa celui plecat în eternitate. Caracterul magic vindecător  al epodei se păstrează şi în Dacia romană.

”Informaţii cu privire la practica muzicii ne transmit şi textele poetice ale lui Ovidiu – Tristia IV, elegia X, verset 25 ”Cântă-ncoifat pe-al său nai, ce-i lipit cu răşină” (referire la muzica păstorească) sau Metamorfozele IV ”strigăt de tineri… /voci de femei şi tobe bătute cu palma,/ scobite 30 bronzuri şi fluier din sângeri în multele-i găuri răsună” (sărbătoarea recoltei). Li se adaugă o serie de forme specifice muzicii instrumentale, despre care aflăm din inscripţii, gravuri cu muzicanţi romani din legiunile romane (cu trompete, corn şi flaut dublu).

Floralia, sărbătoarea florilor din mijlocul primăverii, se va transforma în Rozalia, sărbătoarea trandafirilor, prilej de aducere aminte a tuturor celor care nu mai sunt din fiecare familie, cu serbări câmpeneşti şi ospeţe în aer liber, unde se dansa în sunetul instrumentelor de suflat. Calendele marchează prin jocuri şi cântece solstiţiul de iarnă şi renaşterea soarelui, etc.” (Carmen Stoianov, ”Istoria muzicii româneşti)”.

 

Concluzii

 

Aceştia au fost strămoşii noştri. Oameni care îşi cunoşteau limitele în faţa forţelor atotputernice. Oameni care aspirau la nemurirea sufletului, având preocupări certe în acest sens. Oameni pentru care hrana cea de toate zilele se datora divinităţii! Oameni care munceau cu trudă ogoarele şi îşi creşteau animalele ca să poată supravieţui.

 

 

 

Social Bookmarking
Nu au fost postate comentarii pentru acest articol.