Arta • Astăzi, între ieri şi mâine

Sunt oameni pe care îi cunoşti după mers, oameni al căror zâmbet spune mai multe decât un milion de cuvinte, oameni ce vorbesc prin felul în care îşi trec mâinile prin păr sau îşi aşează ochelarii pe birou. Însă toţi oamenii pot fi recunoscuţi după privire. Ceea ce mă întristează este că de fiecare dată când merg pe stradă, observ aceeaşi expresie pe toate chipurile, care trădează spiritele vândute mirajului modernităţii. Poate că sunt o idealistă, poate că nu sunt nimic altceva decât o inadaptată a societăţii actuale, însă nu pot să nu mă întreb: spre ce abis se îndreaptă grăbiţi toţi aceşti oameni? De acord, să preamărim ştiinţa, să preamărim progresul, dar să nu uităm că „universul nu se îndreaptă spre formulă, ci spre poezie”(Schopenhauer). Ce îmi displace la români este tendinţa de a-şi nega trecutul, de a nu pune preţ pe moştenirea culturală lăsată de înaintaşi. Ceea ce nu am înţeles noi este că modernitatea nu se poate clădi fără o bază. Superficialitatea ne-a pătruns până în măduva oaselor, ne lăudăm cu Eminescu, dar uităm de el atunci când vine vorba de un concert TH, recităm cu patos „La steaua” sau „Odă (în metru antic)”, fără a înţelege de fapt profunzimea liricii eminesciene. Ne place Eminescu, este fără îndoială cel mai mare poet al neamului nostru (doar aşa am auzit încă din copilărie!), păcat că ştim atât de puţine despre el, dar şi mai păcat este că nu facem nimic în această privinţă. Am reuşit să disting până acum trei categorii de oameni: cei care îl caută pe Eminescu în cărţile de critică literară, cei care încearcă să îl descopere în mediul înconjurător şi, nu în ultimul rând, cei care îl găsesc în ei înşişi. Elevii realizează eseuri ce abundă în neologisme al căror înţeles nici ei nu îl mai ştiu. Ei trebuie să decidă dacă să copieze mai multe citate din Călinescu sau din Manolescu, încearcă să se inspire din natură, dar prea puţini îşi exprimă opinia personală. Elevii din zilele noastre nu mai au o părere? Pornind de la afirmaţia lui Sartre: „atunci când vrei să înţelegi un lucru te aşezi în faţa lui singur, fără ajutor, căci tot trecutul nu-i de niciun folos”, m-am întrebat cu ceva timp în urmă de ce îmi place lirica eminesciană? Astfel am redescoperit că dincolo de rime, dincolo de metafore, dincolo de teme şi motive poetice, există un strop de substanţă metafizică ce îţi înalţă sufletul până în acel loc în care materia se descompune sub greutatea ideilor, acel loc în care Luceafărul străluceşte „nemuritor şi rece”. Eminescu nu şi-a câştigat contemporaneitatea cu fiecare veac per accidens, ci prin universalitatea temelor abordate. Iubirea, de pildă, este esenţa existenţei umane, iar „sensibilitatea este esenţa omului”( Feuerbach). Dar cum nimeni nu este perfect, nici Eminescu nu se putea abate de la regulă, inspirându-se astfel din textele romanticilor germani, precum Schiller, Goethe, Heine, Novalis, etc. Trebuie să recunoaştem, însă, că talentul congenital pare să contribuie la realizarea unor versuri uşor abordabile de către majoritatea oamenilor, dar care ascund sub această mască sentimente impresionante prin complexitate şi profunditate. În opinia mea, Eminescu este Eminescu pentru că scrie simplu, dar nu simplist, pentru că scrie pentru a exprima şi nu realizează simple mimesis-uri, dar, nu în ultimul rând, pentru că divulgă în poeziile sale tristeţea ce zace tacit în sufletele noastre. Într-o societate dominată de filistinism, în care mergem la teatru pentru a viziona piese al căror mesaj nu îl înţelegem , în care ne facem simţită prezenţa la vernisaje pentru ca „c’est de bon ton” şi în care mass-media s-a transformat în fabrică de celebrităţi, se impune regândirea noţiunii de „cultură”, se impune o schimbare în primul rând la nivel micro şi abia după aceea la nivel macrocosmic. Departe de a fi o utopie, redescoperirea liricii eminesciene şi valorificarea ei , reprezintă primul pas spre acea schimbare de care vorbeam, în sensul că asigură o reîntoarcere spre origini, o redescoperire a sinelui. Pe de altă parte, şcoala ar trebui să transmită elevilor unul dintre cele mai importante mesaje: că lumea se află într-o continuă mişcare şi, dacă Eminescu reprezintă Luceafărul poeziei româneşti, asta nu înseamnă că el nu poate fi egalat. Realitatea este că avem nevoie de competiţie, avem nevoie de idealuri pentru care să luptăm, avem nevoie de un impuls suficient de puternic încât să ne punem în starea de a produce schimbarea. În esenţă, societatea românească este traversată nu numai de o criză politică, economică, culturală, dar şi de o criză de identitate naţională, pe care o putem depăşi numai prin redescoperirea valorilor autohtone, a oamenilor care au lăsat „o dâră de lumină ce nu se va stinge nu se va stinge niciodată”(Henri Coandă), printre care şi Mihai Eminescu, cel ce a demonstrat că arta izvorăşte din suflet, cel care ne-a învăţat, avertizându-ne, că „E uşor a scrie versuri/Când nimic nu ai a spune”. Tocmai de aceea, tinere scriitor cu înalte idealuri, trăieşte, simte, scrie!

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta