Arta • Brâncuşi – Un artist modern independent

Constantin Brâncuşi a fost un artist independent, ce a preţuit atât viaţa, cât şi munca solitară, care a creat o artă universală, ce pare independentă de epoca şi civilizaţia oastră. Arta sa a aspirat mereu la o sinteză, integrare, totalitate şi unitate, ce nu permit adeziunea la un curent anume, deşi numeroase curente avangardiste îl solicitau, datorită faptului că limbajul formal brâncuşian le părea strâns înrudit cu viziunea lor. Opera lui Brâncuşi are o latură „primitivistă” certă, cu care el se racordează la arta modernă, „impregnată” puternic de „primitivism”. Ea impresionează prin simplitate, fundamentalitate,  puritate şi o anumită dualitate arhaic/modern.  „Primitivismul” operei sale este însă foarte dificil de situat (din punct de vedere istoric şi geografic) deşi s-au făcut numeroase aprecieri privind influenţele arhaice, primitive şi  africane asupra artei brâncuşiene. Mai ales numite particularităţi ale unor sculpturi ale sale din lemn ar dovedi influenţa puternică exercitată asupra lui de sculptura africană. Brâncuşi e considerat  primitivist şi printr-o sensibilitate aparte, dovedită de respectul pe care îl avea faţă de materiale, ca şi prin cioplirea directă practicată de el. Trăsăturile esenţiale ale primitivismului sunt „simplitatea” şi „fundamentalitatea”, care se pot regăsi şi în opera lui Brâncuşi. Dar pentru Brâncuşi „primitivul” a însemnat în special latura arhaică a folclorului său românesc şi apoi obiectele de artă arhaică europeană şi mondială, oceaniană sau africană (în care el a recunoscut aspectul primitiv al artei tradiţionale româneşti) pe care le vedea în muzee şi expoziţii. Întoarcerea sa la „izvoarele artei” (arhaică, primitivă sau populară) se explică prin faptul că pe el îl interesa numitorul comun al acestora: prezenţa sacrului şi manifestarea lumii invizibile în astfel de obiecte de artă, pe care va încerca apoi să le exprime şi în lucrările sale. Această întoarcerea a sa spre sursa arhaică şi primordială a artei populare româneşti (de la care care pleacă formele sale începând cu anul 1907), care nu are nimic în comun cu istoria sculpturii clasice, este explicată de M. Eliade printr-un proces de „interiorizare”, urmat de unul de „anamneză”, ce a condus la „autodescoperire” şi simultan la regăsirea prezenţei în lume specifice „omului arhaic”. Concepţia tehnică modernă a unor lucrări ce au ca sursă arta cea mai „primitivă” a condus la noua artă sculpturală brâncuşiană, caracterizată în acest fel de dualitatea arhaic/modern. Constantin Brâncuşi a fost primul sculptor modern care a întrerupt tradiţia artistică academică, afirmând că „sculptorul este gânditor” şi „nu fotograf al unor aparenţe derizorii, multiforme şi contradictorii”. Acesta este unul din principalele motive pentru care el poate fi clasificat artist modern, deoarece arta modernă respingea ideea clasică, inaugurată la Renaştere, după care scopul fundamental al artei este acela de a reprezenta aparenţa lucrurilor. Opera sa a fost atribuită majorităţii curentelor avangardiste, deşi Brâncuşi îşi declina apartenenţa la vreunul din ele. El admitea însă că este un „foarte înaintat modern în arta lui”, dar este „atât de românesc”, iar „noul” lui vine din „ceva foarte vechi”. Brâncuşi a avut o raportare reală la curentele principale ale artei moderne şi îndeosebi la expresionism, abstracţionism, dadaism şi cubism. Se remarcă o comuniune de idei a artistului român cu artiştii avangardişti de marcă (Kandinsky, Marc, Nolde, Klee, Mondrian) şi de asemenea o preluare a unor tehnici folosite de ei. Se consideră că în general lucrările din lemn ale artistului („obiecte cioplite unice” care sugerează entităţi spirituale sau caractere specifice) denotă o tendinţă spre expresionism. Multe din concepţiile lui Constantin Brâncuşi se pot regăsi la reprezentanţii expresionismului: scepticism puternic faţă de o realitate în care progresul tehnologic creştea alienarea oamenilor, găsirea „primordialităţii absolute”, a „stării originare” a lumii, ceea ce îl conduce înapoi spre origini şi spre arta primitivă (descoperirea primitivului şi a artei populare înseamnând descoperirea primordialului), eliberarea „adevărului intim” al realului de legăturile materiale care împiedică percepţia sa, căutarea „lucrurilor ascunse” din spatele vălului aparenţelor şi pictarea „aspectul spiritual al eului” uman care se găseşte în natură, necesitatea de a atinge „esenţa lucrurilor”, care este şi „forma adevărată” a lumii (orice lucru, credeau ei, are un înveliş şi un miez, aparenţă şi esenţă, mască şi adevăr etc.), faptul că arta expresionistă era o „punte către lumea spiritului” (pentru că scopul vizat era căutarea şi reprezentarea unei esenţe spirituale atât din natură, cât şi din om), că artiştii care contribuie la crearea acestei arte „nou-născute” (ce va genera toate noile legi şi noţiuni) trăiesc unul din cele mai importante momente ale istoriei civilizaţiei, afirmaţia că „arta este imaginea alegorică a creaţiunii”, tinzând mereu să se exprime prin alegorii, analogii şi simboluri, năzuinţa de a trezi rezonanţe în suflet prin intermediul unei arte pure, principiul gândirii estetice expresioniste, după care artistul reuşeşte să dea formă numai în măsura în care reuşeşte să renunţe la propriul ego (depăşindu-şi deci personalitatea), ideea de unitate a lumii (prin intermediul motivului conceptului naturii), eliminarea dualismului dintre spirit şi materie etc. Analogii pot fi decelate şi între concepţiile artistice brâncuşiene şi cele ale artei cubiste incipiente (aşa cum o descria Apollinaire), care era una „de concepţie” şi nu de imitaţie, prin ea artiştii exprimând „forme metafizice”, dorind să atingă „proporţiile unui ideal” (realitatea era privită la început ca o reflectare veşnic schimbătoare a unui adevăr transcendental). De asemenea, ideea reducţionistă a formelor din natură a lui Cézanne la elemente de bază simple de la care au plecat artiştii cubişti, căutările îndelungate ale lui Picasso de purificare a formelor (prin eliminarea detaliilor), căutarea„formei” de către  Juan Gris (dar în sensul unei filosofii profunde, în care „forma cunoaşterii” este revelată de spirit, şi nu de simţuri), modul de lucru intuitiv al lui Picasso şi Braque ce încercau să descrie „calităţile esenţiale” ale obiectelor (sugerat de „metoda reducţiei eidetice” a filosofiei fenomenologice şi de concepţia intuiţionalistă a lui Bergson), anularea iluzionismului (moştenit de la pictura Renaşterii), ideea cubistă a „tactilităţii sculpturii”, credinţa în caracterul soteriologic al artei noi. Brâncuşi a participat la saloanele unde expuneau artiştii cubişti – ceea ce dovedeşte contactul său permanent cu o artă pe care o aprecia – şi însuşirea unor inovaţii de avangardă cum este „tehnica asamblării” (folosită de Braque şi Picasso). Brâncuşi a fost adesea considerat un sculptor abstract, fiind privit chiar ca „proto-minimalist”, datorită simplităţii unor forme ale sale (era  omagiat deoarece a dus la perfecţiune plastica cea mai elementară a Europei şi a salvat de la compromis acest „elementarism”). Căutarea „începuturilor originare” şi a „elementarului”, ca şi „impulsul spre abstracţiune” (care există însă la începutul oricărei arte) erau caracteristici comune abstracţionismului şi artei brâncuşiene. Mai multe paralele se pot face între mentalitatea artistică a lui Kandinsky şi a lui Brâncuşi (având o rădăcină oarecum comună, idealistă şi în acelaşi timp mistică) care credea că abstractizarea este permisă doar cu condiţia de a nu se face „abstracţie de natură”. Kandinsky credea cu fermitate că ceea ce interesează în arta abstractă este „esenţa, spiritul care, eliberat de obiectul exterior, este sesizat prin culoare, formă şi compoziţie”. El credea că simte „fiinţa interioară”, „sufletul tainic” din orice lucru, şi avea nevoie de „metafore plastice pentru substanţa care dă naştere lumii”. Numea pictura abstractă „artă reală”, deoarece ea este mai reală decât realitatea vizibilă, din moment ce exprima realitatea spirituală şi divină (adică fundalul şi sursa naturii văzute), care cuprinde „tot ceea ce este în sine”. Credea cu tărie că sufletul este o forţă ce conduce omul, iar scopul mijloacelor artistice este tocmai „procesul sufletesc nedefinibil”. În acest fel opera de artă este rezultatul unor forţe superioare, divine (în faţa domnului artistul trebuie să se plece din moment ce îi este sol) şi este realizată sub impulsul unor „necesităţi interioare” de natură sufletească. Influenţele dadaiste asupra lui Brâncuşi s-au manifestat în mai multe direcţii: modul de reconfigurare continuă a „grupurilor mobile”, tehnica asamblării, crearea de obiecte-sculpturi şi de obiecte umoristice, semnarea unor manifeste dadaiste, prietenii strânse cu exponenţi de primă mână ai mişcării dadaiste (M. Duchamp, F. Picabia, T. Tzara), simpatia lui cunoscută pentru unele idei Dada (renegarea referinţelor idealizate ale trecutului şi mai ales ale Renaşterii, reîntoarcerea omului la natură, „bucuria” şi „libertatea totală” a artei, unitatea contrariilor etc.),  texte, cugetări şi aforisme despre mişcarea Dada (unele în stil dadaist) şi înclinarea sa spre arhetip. Brâncuşi a fost primul şi cel mai mare sculptor al artei moderne, având o influenţă uriaşă asupra sculpturii secolului XX (în special în cea de-a doua parte a sa). Arta lui Brâncuşi este una purtătoare de idei, şi de la el sculptura modernă şi apoi cea contemporană au devenit un act de concentrare intelectuală, artistul fiind în aceeaşi măsură şi un gânditor.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta