Arta • Concepte biopolitice

Giorgio Agamben (n. 1942), filosof italian, unul dintre cei mai importanţi gânditori din domeniul filosofiei politice, istoriografiei juridice şi al esteticii.

În continuarea cercetărilor iniţiate de Walter Benjamin, Carl Schmitt şi Michel Foucault, Agamben  investighează concepte de  biopolitică (şi teologie politică), prezente în dezbaterile publice actuale, cum ar fi: stare de excepţie; autoritate; suveranitate; nomos basileus; homo sacer; viaţa nudă; liturghia; timp mesianic; război împotriva terorismului ş.a.

Agamben se înscrie într-o pleiadă a autorilor demistificatori, propune reciclarea unor mituri/dogme ale politicului şi soluţii pentru depăşirea crizei de legitimitate, în care au intrat toate culturile şi societăţile contemporane.

Pentru o reală înţelegere a ceea ce suntem, a ceea ce este statul actual, e nevoie de o

„distanţare de reprezentările actului politic originar (mitul fundaţionist) văzut ca un contract sau ca o convenţie, care ar marca trecerea de la natură la stat” şi de o regândire a situaţiei în termeni biopolitici (suveranitate, stare de excepţie, homo sacer, viaţă nudă).

Cum „ar trebui” gândită suveranitatea? Pentru a răspunde, Agamben analizează structura logico-topologică „clasico-paradoxală” a acesteia şi precizează contrar percepţiei standard, că suveranitatea nu este un concept politic, nu este o categorie exclusiv juridică, nu este o putere externă dreptului şi nici normă supremă a ordinii juridice. „Suveranitatea marchează limita ordinii juridice”, se prezintă sub forma excepţiei (excepţia suverană), numai în acest fel, aceasta îşi relevă esenţa şi structura. Cazul de excepţie face posibilă autoritatea statală. Pentru filosoful italian, decizia suverană (asupra excepţiei), se distinge de norma juridică, cu alte cuvinte „autoritatea nu are nevoie de drept pentru a crea drept”. Excepţia suverană este condiţia de posibilitate a validităţii normei juridice şi sensul însuşi al autorităţii statale. Mai clar spus, decizia suverană poate suspenda dreptul, poate face posibilă starea de excepţie, poate impune superioritatea excepţiei asupra dreptului pozitiv. Starea de excepţie este o zonă de indistincţie, un prag de la care situaţia normală şi haosul intră în complexe relaţii topologice, care fac posibilă validitatea ordinii. Starea de excepţie este principiul oricărei localizări juridice. Aceasta devine o structura politică fundamentală („excepţia demonstrează totul”, „regula trăieşte numai din excepţie”). Structura excepţiei are şi alte particularităţi: este o excludere-incluzivă (serveşte la includerea a ceea ce este exclus), cu alte cuvinte „excepţia este inclusă în cazul normal tocmai pentru că nu face parte din acesta”; excepţia nu este în afara dreptului, ci într-un raport limită dintre ceea ce este înlăuntrul dreptului şi ceea ce în afara dreptului (devine imposibil a distinge transgresarea legii de aplicarea ei, astfel încât, ceea ce e conform legii şi ce ceea ce o violează coincid); excepţia exprimă imposibilitatea unui sistem de a reduce la unitate toate părţile sale; excepţia este forma originară a dreptului.

Decizia suverană, nu trebuie înţeleasă ca expresie a voinţei uni subiect superior ierarhic, ci trebuie înscrisă în corpul exteriorităţii (a vieţii efective) care-i dă sens.

Decizia suverană asupra excepţiei marchează indistincţia dintre viaţă şi drept (dreptul trebuie să creeze mediul propriei referinţe la viaţă), între intern şi extern, excludere şi includere, nomos (lege) şi physis (natură).

Spaţiul suveranităţii ca figură-limită a vieţii, este în acelaşi timp înlăuntrul şi în afara ordinii juridice, este structura originară în care dreptul se aplică vieţii şi o include în sine prin propria sa suspendare. Aşadar, suveranitatea nu aparţine legii, ci se află într-o relaţie de exil (de abandon), faţă de starea de drept. (Va urma)

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta