Arta • Copiii teribili şi camera instinctelor obscure

Injectată, intolerantă la normalitate, contaminată cu angoase, obsesii şi perversiuni, proza lui Jean Cocteau problematizează destine care trăiesc, în termeni cioranieni, „neajunsul de a se fi născut”. Fragile, maniace, necontrolate, epuizate şi respinse, personajele din Copiii teribili (1929) au vocaţia autodistrugerii, prin sfâşiere.

Cei patru  eroi (un cuplu cvasi-incestuos şi doi prieteni atraşi de magia unui joc fascinant şi erotic) convieţuiesc tensionat, convulsiv, dar verosimil. Sunt legaţi prin fibre identitare şi genetice perfect armonizate, sincronizate până la moarte. Aparent duri, „puştanii” lui Cocteau îşi trăiesc autentic fantasmele, până la epuizare. Dincolo de ea e nimicul, care înghite viaţa şi devenirea ei. Ca să poţi învinge, ei spun că trebuie sa te dedai jocului. „Copiii teribili” (Elizabeth, Paul, Gerard  şi Agathe) locuiesc toţi în aceeaşi cameră, un micro-univers al copilăriei, care seamănă cu o scenă: „în faţă, paturile se înălţau ca un teatru”. Spectacolul este impresionant, tulburător. Se joacă, pe rând, slăbiciunea, forţa, ura, dragostea, adevărul şi minciuna.

Un banal bulgăre îl loveşte, involuntar, pe Paul, fratele lui Elizabeth. Autorul este Dargelos, un coleg de clasă, faţă de care „ victima” avea o admiraţie deosebită, uşor patologică. Incidentul va fi doar pretextul integrării în atmosfera unei familii defuncte. Un tata absent (despre care se ştie doar ca a fost alcoolic), o mamă bolnavă, paralizată de patru luni, egoistă şi neînţelegătoare faţă de copiii ei. Şi încă ceva: o mătuşă nebună. Iată zestrea genetica a celor doi fraţi. Originea tinerei Agathe este şi ea obscură, maculată. Nici Gerard nu scapă de filtrul biografic, perfect racordat mediului în care trăieşte.

Existenta lor nu cunoaşte preţul inutilităţii, deşi nu merg la şcoală, nu ştiu ce valoare au banii, nu înţeleg nimic din ceea ce înseamnă  o viaţă adevărată. Exteriorul nu-i agresează, nu le alimentează slăbiciuni sau patimi. Intrigile, pasiunile, frustrările, camuflajul sentimental, pervertirile nu se nasc afară, ci înăuntru. „Camera copilăriei” nu păstrează nimic din paradisul pierdut. E sinistră şi angoasantă. Doua paturi, o comodă şi trei scaune asigură „scena” fantasmelor celor născuţi pentru a rămâne copii. Între cei patru pereţi, personajele dorm treji un somn, care are puterea de a reda lucrurilor sensul lor adevărat. Decorul absoarbe fiinţele, anihilează ce e viu şi răstoarnă „ordinea lumii”. Lucrurile, aparent inutile, uzate şi banale, invadează întregul spaţiu. Se poate vorbi despre o „dictatură a obiectelor”, care, pentru cei doi fraţi, are valoarea unei comori. În esenţă, se instaurează o anti-lume, un univers dereglat, specific teatrului absurd, care contaminează fiinţele cu pasivitate şi agresivitate.

Jean Baudrillard explica visele, care se acumulează în faţa obiectelor familiare. Prin intermediul lor se stabileşte o comunicare între visător şi lumea lui. Inventarul obiectelor din camera copiilor este bizar: un bust de ghips, pagini din reviste ilustrate, vedete de cinema, boxeri, asasini. Forţa lor este anihilantă: paralizează şi înăbuşe, dar nu ucide. Elizabeth trebuie să-şi croiască drum printre ele, să le izbească, pe rând, cu piciorul. E semnul violentei incitate, provocată de un spaţiu aparent distrugător.

Locul convieţuirii lor histrionice este teatral oniric. Aici alternează secvenţele de „vis frumos” cu cele de „coşmar”. Interesant este că nu forţa imaginaţiei naşte visul, ci (culmea!) măreţia unei slăbiciuni „care avea să dureze la nesfârşit”. Ritmul frazei este când  furios, când viu şi nebun. Suntem împinşi înlăuntrul  textului, acolo unde, captiv, personajul pare să-şi trăiască obsesiile.

E dificil şi inconfortabil să vieţuieşti sub teroarea obiectelor, dar teama de spatii deschise pare să devină agorafobie. Doar camera (sau salonul de hotel) place „jucătorilor”, actori şi spectatori, pe aceeaşi scenă. Mai târziu aflăm că personajele lui Cocteau sunt expresia unei umanităţi nefericite, care îşi dezvăluie viaţa, fericirea şi slăbiciunile. Opiomani, cu atitudini pervertite, ambigue şi incestuoase, „copiii teribili” se bucura de propria fragilitate, pe care o exploatează emoţional, psihologic şi fizic. Paul este traumatizat, zace îngropat de cărţi şi de cuvintele aspre şi injurioase ale sorei sale. „Boala” acţionează ca un virus, îl fragilizează, îl face permeabil la orice emoţie brutală, violentă. Oscilând între acceptare şi respingere, între satisfacţie şi negare, Paul se apără. Rezistenţa lui se explică prin „negarea în fantezie” , mai precis prin refuzul propriului eu de a recunoaşte un fapt dureros, transformat în opusul plăcut.

„Vindecarea” personajului se datorează rolului heterotopic al camerei. În viziunea lui Faucault, heterotopia desemnează un soi de „ utopie realizată”, un spaţiu real, dar care grupează mai multe amplasamente sociale, ce, într-un mod normal, se află într-un raport de respingere totală. Singurul spaţiu care ar putea răspunde exigenţelor de tip heterotopic este camera: e, mai întâi, un spaţiu al închiderii, dar şi al deschiderii; e izolată, dar şi penetrabilă: „între cele doua paturi se afla o uşă……”. Un asemenea teritoriu e iluzoriu, dar compensator şi multifuncţional: aici sufletul bolnav se vindecă şi, tot aici, spiritul se află într-un proces de eliberare. Spital şi azil, închisoare şi cameră a copilăriei, spaţiul heterotopic este căutat cu disperarea celor nefericiţi.

Cocteau surprinde o lume deformată, sub camuflajul intenţiilor obscure şi al dorinţelor refulate. Amestecul de iluzie şi realitate este înşelător: el nu desparte eroul de lume, ci, mai degrabă, îl integrează intr-o anti-lume, suprasaturată de obiecte. Prin intermediul lor, identitatea fiinţei poate fi recuperată.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta