Arta • Cu cărţile pe faţă, Moş Crăciun îngheaţă!

de Eugenia-Liliana ŞTEFĂNESCU | Vizionari: 812 | 18 Decembrie 2009 Ora: 13:17

Ar fi mare păcat să intrăm în Noul An cu conştiinţa încărcată că nu am luat atitudine împotriva nedreptăţilor pe care le vedem la tot pasul, şi nu este bine să lăsăm nerezolvate aceste probleme. Doar din simplul motiv că trecerea cu vederea a unor abuzuri ar însemna un acord tacit din partea păgubiţilor, oferind alte şanse abuzatorilor care, inevitabil, nu s-ar opri. Nu este vorba de probleme personale, nici de probleme de serviciu, ci, pur şi simplu, de o problemă la nivelul interacţiunii umane, în consecinţă, o problemă socială mult prea răspândită, mult prea vizibilă şi mult prea nesăbuit tolerată într-o Românie care doreşte să evolueze. Cu atât mai puţin poate fi vorba de răutate din partea celui care luptă să scoată la lumină adevărul trist, dar adevărat. Adevărul niciodată nu poate însemna răutate! Dar aşa este la modă de mult prea multă vreme: să arătăm cu degetul spre acei puţini corecţi şi cinstiţi care mai există...

După 20 de Crăciunuri sângerânde

Îmi vine în minte o întâmplare petrecută chiar înainte de revoluţia în care prea mulţi români s-au jertfit pentru ca noi astăzi să avem măcar puţin bun-simţ şi să nu le întinăm amintirea. În timpul unui curs studenţesc, profesorul preda de zor, agitat şi prea repede ca să-i mai poţi înţelege şi dicţia stâlcită de o emisie la fel de neclară. Una din studente, neînţelegând ce se vorbeşte, îl întrerupse pe profesor, repetând întrebător ultimul cuvânt pe care îl înţelesese. Dintr-odată, profesorul fu vrăjit de această intervenţie ”sublimă” şi începu să laude cu pathos studenta care arătase atâta interes pentru cursul său. Într-un curs ulterior, o altă studentă, doar dornică să îşi consemneze tot ce putea prinde din zbor, se întâmplă să îl întrerupă pe profesor în acelaşi mod. Însă mare îi fu mirarea când profesorul, de astă dată avu o atitudine demnă de tot dispreţul, apostrofând-o pe studenta care, chipurile, nu era atentă, pentru că nu înţelegea când el vorbea de parcă avea prune în gură. Este lesne de înţeles că ”pila” trebuia sprijinită, promovată, iar cei ai nimăni, marginalizaţi... ”Piloasa” a devenit profesor universitar, ce-i drept, într-un mic orăşel, chiar dacă la seminarul de chimie -1+1 = -11, şi chiar dacă la examenul de matematică a obţinut nota 10, având un bilet cu subiecte de analiză matematică, cu limite şi alte cele... Dar noi suntem atât de uluiţi astăzi de cât de mult a scăzut standardul educaţional, încât ne prefacem că nu înţelegem de ce... Concluzia pare a fi că nimic nu s-a schimbat de peste 20 de ani încoace în mentalitatea românului dornic de ascensiune profesională, imagine, relaţii, putere şi avere nelimitată, care trece cu sacul plin peste mai buna ştiinţă a altora, ca să iasă el moţ în faţă. Şi nu el, sărmanul este atât de vinovat, cât cel care îi acceptă mita, promovându-i incapacităţile, incompetenţele, neştiinţa, pentru că cel mituit pune în prim-plan lăcomia personală, în loc să gândească în perspectivă şi să realizeze că urmaşilor urmaşilor lui n-o să le mai rămână decât o lume idiocratizată, în faţa căreia el, însuşi, s-a închinat şi la care a contribuit cu ardoare. Cu alte cuvinte, după noi, potopul...

Povestea unui an trecut

Simpozionul. Odată cu sosirea vacanţei de vară 2008 i-a venit cuiva ideea de a organiza un simpozion în toamnă. S-a convocat consiliul de administraţie, s-a prezentat proiectul, s-a aprobat, iar comisia ştiinţifică a lucrat la el toată vara. Direcţiunea s-a zbătut, a făcut rost de 100 milioane ca totul să meargă bine, dar când a venit momentul cu pricina, dintr-odată, cineva, cumva, a întors totul pe dos. Cine să fie şi de ce?! Cine conduce din umbră şcoala? Se străduiră să saboteze comisia ştiinţifică, guri rele să o critice, tensiuni mari create artificial (cu ce scop?!), dar veniră şi aprecierile pozitive ale Bucureştiului şi ale altor persoane din ţară şi de peste hotare, interesate de simpozion. Însă publicarea referatelor şi o nouă ediţie a simpozionului au fost puse sub o tăcere deplină.

Donaţia. Dacă tot au fost atât de amabile d-nele Emilia Comişel şi Irina Dragnea, fiica dumneaei, încât ne-au pus la dispoziţie cărţi, materiale cu şi despre Constantin Brăiloiu, au avut rugămintea ca ele să ajungă şi la biblioteca şcolii, urmând ca o parte să fie înapoiate (dar credeţi că au mai fost?). Copiatorul şcolii şi-a făcut treaba, manopera a fost plătită, cu scopul de a se întocmi un act de donaţie în care să figureze titlurile respective şi să ajungă în biblioteca şcolii, pentru ca orice doritor să poată beneficia de acele materiale. Atât de mult i-a păsat direcţiunii de imaginea şcolii, încât nici până în ziua de azi cărţile nu au ajuns la bibliotecă şi nici de respectiva donaţie nu are timp să se ocupe de mai bine de un an încoace! Cu alte cuvinte, banii mei, cărţile ei...

Aoleu, catedra mea!

Între timp, tot direcţiunea numi o comisie la una din catedrele de pian, dar, după verificările din iarnă ale elevilor, se răzgândi şi încercă să o dea în lături pe una din membrele comisiei, că doar avusese tupeul să fie în comisia ştiinţifică şi să ceară salariu de merit şi neavând încotro, fu nevoită să i-l dea (noroc că nu a mai cerut şi gradaţie, că o lua şi pe aia!). Dar hârtia doveditoare că a fost în comisia de pian nu exista, însă urma să existe pe numele unei alte colege, care nu a participat tot anul la nicio activitate a respectivei catedre, colegă care acceptă fără să clipească această minunată ofertă, ce nu putea fi refuzată decât de un om corect. Ce mai tevatură! Noroc că fu chemat inspectoratul care, în primă fază încercă să dosească sesizarea membrei neîndreptăţite, însă dovezile ieşiră la liman şi iar nu mai avură de ales... întocmiră repede o decizie cu o dată anterioară ca să îşi acopere urmele murdare, în care uite-aşa, partea bună nu se mai văzu, că mai apăru un al treilea membru în toate comisiile, datorită acestei întâmplări buclucaşe, în felul acesta, alţi colegi beneficiind în continuare şi astăzi, de acea întâmplare. Odată cu noul an şcolar, cea mai simplă portiţă de marginalizare era reunificarea celor două catedre de pian, în acest fel eliminând persoanele incomode, aspirante la standarde prea înalte de calitate pentru amărâta noastră şcoală, dar care deţine locul II în topul liceelor de specialitate din ţară, după numărul premiilor obţinute la concursuri.

Şase, vine presa!

Ce greu le e unora să îşi asume responsabilitatea şi să recunoască: da, eu am chemat presa când cu notele falsificate, de teamă să nu mi se ia locul! Da, eu am lăsat presa să pozeze dovezile din catalog şi tot eu am chemat-o când am făcut reclamă elevilor mei. Cel mai simplu a fost să arunce pisica moartă în curtea altcuiva, vorba unei colege... Cât despre articolele pozitive despre şcoală, nici măcar un mulţumesc. Doar critici că nu s-a scris aia, că de ce ai scris aşa, şi nu aşa, că nu m-ai pus pe mine moţ acolo, etc., de parcă era cineva obligat să scrie la comandă şi numai ce dorea Măria-Sa. Numai că spunea cu întârziere ce ar fi vrut, iar cine scria trebuia să viseze noaptea ce să scrie, ca să îi fie pe plac. Şi asta aşa, doar ca să caute pretexte de atac... A semănat vânt, culege furtună...

Dacă parteneriatul l-a refuzat...

Supărări. Dar vai, îndrăzneşte cineva să se supere?! Mai ales atunci când i se violează intimitatea! Când un concediu medical în care nu are voie să se uite oricine, ajunge pe mâna ex-direcţiunii care şi pune mâna pe telefon şi întreabă medicul care a parafat ce înseamnă codul de diagnostic ”x”? Iar medicul, încălcând convenţia confidenţialităţii, deconspiră codul secret care aşa trebuia să rămână, că de aia e codat, spun medicii care se crucesc pe forumul lor. Cu ce drept şi în ce calitate se încalcă articolul 26 din constituţia României, privind viaţa intimă, familială şi privată?! Să facă dreptate justiţia!

Eu, una, nu am niciun motiv de supărare, precum lesne se constată şi nici nu-mi permit, că doar e şefa mea, trebuie doar să tac şi să înghit la infinit abuz peste abuz, că nimeni nu sare în ajutor. Iar dacă se încumetă una, două persoane, li se strigă ori că sunt nebune, ori frustrate, ori vor funcţii, ori sunt nepregătite corespunzător profesional şi le mai înscenează o brigadă în control... doar ca să tacă pe veci şi să lase universul concentraţionar să se desfăşoare în linişte şi pace... Şi lumea tot întreabă: dar ce se întâmplă la voi acolo? Iar persoanele care îndrăznesc să spună adevărul, sunt arătate cu degetul, că din cauza lor, a celor care nu tac, este afectată grav imaginea şcolii. Ca să punem punctul pe ”i”, oare, nu cumva, din cauza faptelor voastre meschine, murdare, abuzive este alterată imaginea şcolii? Şi până când?! Întreabă Moş Crăciun...

Social Bookmarking