Arta • Desacralizarea occidentului de la Renaştere până azi

Constituirea ştiinţelor în Europa Occidentală, în timpul Renaşterii, a avut ca efect în primul rând o uriaşă modificare de mentalitate privind relaţia omului cu Universul, în sensul că vechea concepţie, cu rădăcini arhaice, a unui „Cosmos Viu” (1) a început să fie înlocuită cu cea a unui Cosmos mecanic şi anorganic, la care omul nu mai poate participa direct.

Această adevărată „revoluţie mentală” a produs prima falie majoră între om şi Natură, care s-a accentuat apoi din ce în ce mai rapid până în zilele noastre. Din acest moment a început şi un proces evolutiv prin care omul a scos din Natură şi din viaţa sa ideile de „Dumnezeu” şi „sacru”, fenomen accelerat mai ales începând cu secolul XX.

Poate că primul care a anticipat crearea acestui uriaş vid în spiritualitatea secolului XX a fost Friedrich Nietzsche, printr-o formulă care ar putea exprima un anumit adevăr despre starea omului modern de la sfârşitul secolului XIX: „Dumnezeu a murit !” (4).

Aici este interesant de semnalat că nu mult după Nietzsche, Sigmund Freud descoperea prin psihanalizarea pacienţilor săi din Viena, că sentimentul de culpabilitate al acestora (şi în general al omului) are la originea sa istorică complexul „uciderii tatălui primordial” (2). S-ar putea interpreta ca această constatare a psihologiei abisale să nu reprezinte decât refularea subliminală a unei stări de fapt: Dumnezeu, care este Tatăl prin excelenţă, „a murit” în sufletul omului modern sau mai degrabă omul nu mai doreşte ca el să existe.

Tot Nietzsche a fost şi creatorul „nihilismului ştiinţific”, pe care îl defineşte astfel: „Nu există adevăr, nu există stare absolută a lucrurilor – nu există lucru în sine. Acesta este nihilismul şi încă din cel mai extremist” (apud 6). Tot el a profeţit şi triumful nihilismului în secolul XX, a acestui „nimic” care, paradoxal, a început să umple totul.

Altfel spus, acest proces „galopant” de desacralizare a Occidentului, început în secolul trecut, a făcut ca ideile fundamentale de „Dumnezeu” şi „sacru”, care au dat din totdeauna sens vieţii umane, să înceapă să fie date uitării sau să fie tratate drept „neserioase”, aşa cum se poate uşor constata mai ales la generaţiile actuale crescute în spiritul scepticismului.

Este de asemenea uşor de observat în zilele noastre că omul modern se îndoieşte de tot ceea ce ar putea reprezenta adevăr absolut şi deci în primul rând de ce ceea ce este de sorginte divină.

Fenomenul degradării credinţei în adevărurile absolute şi deplasarea acesteia spre adevărurile relative ale ştiinţei, pe măsura desacralizării societăţilor occidentale, a avut loc în paralel cu dezvoltarea curentului nihilist, de a cărui descriere s-au ocupat mai mulţi autori. Ieromonahul Serafim Rose (6) face o adevărată cronică a procesului nihilist, începând cu puţin înainte de eşecul „experimentului nihilist” din timpul Revoluţiei franceze. După acesta, liberalismul este catalogat ca o derivare directă a umanismului renascentist. Civilizaţia umanist-liberală a întruchipat în Europa Occidentală ultima formă a Vechii Ordini bazată pe credinţă creştină şi tradiţie, distrusă efectiv în timpul celui de al doilea război mondial şi al revoluţiilor din cel de al doilea deceniu al secolului trecut. Ea continuă însă să existe într-o formă „democratică” şi în lumea „liberă” de astăzi, în republicile şi democraţiile actuale. Această civilizaţie poate fi caracterizată tocmai prin faptul că preocuparea pentru adevărurile absolute nu mai ocupă centrul atenţiei, ele nefiind tratate cu deplină seriozitate.

Cele două decenii anterioare şi ulterioare anului 1850 sunt marcate de prestigiul şi influenţa liberală.

Epoca realismului ocupă ultima jumătate a secolului XIX şi este ilustrată de gânditorii socialişti şi de filosofii şi popularizatorii ştiinţei. Realismul – un fel de liberalism „deziluzionat” şi „simplificator” – reprezintă o reacţie la incertitudinile liberalismului, luând cunoaşterea ştiinţifică drept singurul adevăr, dar care conduce la simplificări exagerate şi deci în final la erori şi mai mari. Marxismul de pildă este considerat de Serafim Rose cea mai extremistă manifestare a mentalităţii realiste.

Vitalismul, sub forma ocultismului, a expresionismului artistic, laolaltă cu alte filosofii mistice sau evoluţioniste, se dezvoltă şi el pe o jumătate de secol, începând aproximativ cu anul 1875. Acesta reprezintă o mişcare eminamente intelectuală şi este la rândul său o reacţie la eclipsările realităţilor spirituale şi a materialismului din timpul „simplificărilor realiste”. Însă punctul de pornire este de asemenea critica adevărului absolut – excluzând „demodatul adevăr creştin” – chiar dacă are coordonate „mistice” şi „spirituale”.

Ieromonahul Serafim Rose apreciază că vitalismul prezintă numeroase simptome de „deviere intelectuală şi de dezorientare spirituală şi psihologică” şi de asemenea că odată cu acesta, boala nihilismului se extinde şi la omul obişnuit al maselor, care începe o căutare febrilă şi fără sfârşit, la scară globală, a unor „adevăruri spirituale”, cu scopul de a găsi un substitut al lui Dumnezeu, care „murise” în sufletul lor.

În fine a urmat etapa nihilismului distructiv, cu o focalizare a sa între anii 1914-1945, care reprezintă o furie pură împotriva cunoaşterii şi civilizaţiei omeneşti. Se pare că acum o altă idee a lui Nietzsche a fost pusă în practică, de către zeloşi care se credeau mesianici (ca Lenin şi mai ales Hitler): „Cine doreşte să fie creator trebuie mai întîi să spulbere valorile general acceptate“ (apud 6). Arta dadaistă cerea şi ea cu furie: „Lăsaţi ca totul să fie şters cu buretele, să nu mai rămână nimic, nimic, nimic“ (apud 6).

Etapele istorice şi evolutive respective au avut un program pozitiv ca aspiraţii, dar negativ în esenţă. De asemenea, erorile care apar pe o anumită treaptă a nihilismului se repetă şi se multiplică în stadiul următor. Eroarea însă poate fi atacată numai de „Adevărurile sacre”, adică tocmai de ceea ce lipseşte la „omul nou”, care a încetat să îşi mai pună întrebările ultime şi la care ceea ce este lumesc a triumfat asupra a ceea ce este sacru.

Omul contemporan pare un produs al reeducării lui „realiste” de către societatea modernă, în regimurile totalitare comuniste sau în centrele intelectuale ale lumii academice. Din păcate mai există foarte puţini care se frământă să îl caute pe Dumnezeu şi gândirea tradiţională.

Actual se poate considera că suntem într-un fel de tranziţie în istoria omenirii – pe care mulţi se grăbesc să o numească „epoca postcreştină“ – spre o Nouă Ordine, care pare însă să aibă loc sub semnul unei revolte generalizate. Orientarea generală a „spiritului vremii” este mai departe spre „liberalism”, „realism” şi „vitalism”, observându-se de asemenea şi o puternică pasiune pentru violenţă, forma extremă a acesteia fiind terorismul planetar la care asistăm.

Se pare deci că acest curent nihilist nu este unul periferic, ci însuşi curentul principal al istoriei moderne. El a plecat iniţial de la gânditorii Renaşterii şi Iluminismului – care erau nerăbdători să se descotorosească de Teologie şi să fundamenteze întreaga cunoaştere pe Natură – şi a mers în paralel cu extinderea necredinţei omului modern şi dorinţei lui de libertate şi autonomie, dar în lipsa lui Dumnezeu (o adevărată „fugă de Dumnezeu”, cum o denumeşte M. Picard 5). Mai mult, astăzi se constată chiar existenţa unui antiteism clar la anumite personalităţi, mişcări (cum ar fi satanismul) sau curente filosofice.

Rezum aici opinia lui René Guénon, după care acest proces de decădere a civilizaţiei moderne, ale cărui etape pot fi urmărite de-a lungul întregii filosofii moderne, a dus la pierderea intelectualităţii veritabile (adică a spiritualităţii), ceea ce a făcut posibilă apariţia a două erori: raţionalismul şi sentimentalismul. Din momentul în care orice cunoaştere pur intelectuală a fost negată sau ignorată, cum s-a procedat pornind de la Descartes, trebuia să „se ajungă, logic, pe de o parte, la pozitivism, la agnosticism şi la toate aberaţiile «scientiste» şi, pe de altă parte, la toate teoriile contemporane care, ne mai mulţumindu-se cu ceea ce poate oferi raţiunea, caută altceva, dar numai în domeniul sentimentului şi al instinctului, adică sub nivelul raţiunii, nu deasupra ei...” (3).

Noţiunea de adevăr a suferit şi ea mutaţii semnificative. Astfel, după ce aceasta a fost „redusă la simpla reprezentare a realităţii sensibile, este în final identificată de pragmatism cu utilitatea, ceea ce echivalează cu suprimarea ei pur şi simplu: într-adevăr, ce mai contează adevărul într-o lume ale cărei aspiraţii sunt exclusiv de ordin material şi sentimental?” (3).

Şi în ceea ce priveşte punctul de vedere religios s-a modificat dramatic starea de lucruri: „Acum, religia este considerată ca un simplu fapt social; în loc ca ordinea socială să fie integral legată de religie, aceasta este dimpotrivă privită...drept un element constitutiv oarecare al ordinii sociale...” (3).

Concluzia lui Guénon este aceea că mentalitatea modernă necesită o reformă urgentă, cu tot ce implică ea: restaurarea adevăratei intelectualităţi şi a tradiţiei doctrinare. Iar eforturile necesare îndeplinirii unei astfel de misiuni considerabile trebuie să fie îndreptate spre înţelegerea „adevăratei ştiinţe sacre”, ce deschide „orizonturi nebănuite şi cu adevărat de necuprins”, şi nu „ale acestei ştiinţe deşarte, profane, singura cunoscută de majoritatea contemporanilor noştri” (3).

Menţionez aici că „ştiinţa sacră” este aceea care cuprinde adevărurile de ordin superior, religioase şi metafizice, „adică tot ce respinge şi neglijează spiritul modern”. Iar simbolismul (în care se află un mod de expresie devenit în întregime străin mentalităţii moderne) este mijlocul cel mai bine adaptat transmiterii acestor adevăruri sacre. De aceea Guénon crede că trebuie insistat „în expunerea mai amplă a semnificaţiei reale a simbolurilor tradiţionale, restituindu-le întreaga forţă intelectuală” (3).

Aşadar, simbolurile sacre – care abundă, de exemplu, în folclorul românesc sau în opera celui mai mare artist român, sculptorul gorjean Constantin Brâncuşi – merită o cercetare mult mai atentă, deoarece ele pot conţine adevărurile cele mai înalte, imposibil de comunicat şi de transmis prin orice alt mijloc. Aceste simboluri devin adevărate puncte de sprijin pentru „intuiţia intelectuală” – care se situează deasupra raţiunii – permiţând celui sincer interesat să „călătorească” mult mai rapid pentru a-şi atinge scopul: înţelegerea adevăratei naturi a acestei lumi şi a lui însuşi.

 

 

 

 

BIBLIOGRAFIE

 

1. Eliade, Mircea, Alchimia asiatică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991.

2. Freud, Sigmund, Angoasă în civilizaţie, în Opere I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1991.

3. Guénon, René, Simboluri ale ştiinţei sacre, Ed. Humanitas, 1997, Bucureşti.

4. Nietzsche, Friedrich, Aşa grăit-a Zarathustra, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994.

5. Picard, M., Fuga de Dumnezeu, Ed. Anastasia, 1998, Bucureşti.

6. Rose, Serafim, Nihilismul. Rădăcinile revoluţiei în epoca modernă, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1997.

Social Bookmarking
Nu au fost postate comentarii pentru acest articol.