Arta • Etnogeneza muzicii româneşti

”Pentru a dura în amintire, muzica populară trebuie să utilizeze scheme inflexibile. Dar pentru a rămâne o artă a tuturor, ea trebuie să permită adaptarea acestor scheme, forţamente sumare la infinitatea temperamentelor individuale; este variaţia pe care scrisul o anihilează. Variaţia ne face să înţelegem, pe de altă parte, prin ce procedee işi realizează muzica populară marile sale efecte, cu mijloace relativ reduse” – Constantin Brăiloiu, Opere, vol. II, Folclorul muzical.

Muzicii româneşti nu i-au parvenit izvoare istorice care să indice cu precizie naşterea acesteia pe meleagurile străbune, nici documente scrise sau partituri care să ateste existenţa sa aici. Transmiterea prin viu grai a muzicii reprezintă însă sursa sigură a vechimii sale, prin însăşi pecetea conţinând dorurile, năzuinţele şi aspiraţiile poporului român, din trecutul îndepărtat şi până astăzi.

Încă din antichitate, muzica plaiurilor noastre se afla într-o continuă interferenţă cu muzica marilor culturi, în special cu cea a culturilor elenă şi romană, implicând diverse categorii sociale (negustori, soldaţi, etc.), de aceea, ea va suferi influenţe majore, rezultând totuşi, un profil specific. Astfel, putem spune că stilul muzicii populare româneşti este inconfundabil, aspect dovedit şi de faptul că, de-a lungul timpului, acest gen a intrat în atenţia marilor compozitori şi etnomuzicologi ai diferitelor epoci muzicale, pentru mulţi dintre aceştia, muzica populară românească devenind sursă de inspiraţie pentru creaţiile de factură cultă.

Printre altele, studiile folclorice şi etnomuzicologice ale Emiliei Comişel, ale prof. univ. dr. Gheorghe Oprea evidenţiază caracteristicile fundamentale ale limbii noastre muzicale, de la cantabilitate şi bogăţie melodică, până la varietatea de procedee în plan ritmico-melodic, metric, modal, agogic, nuanţe, timbru.

Viul grai  şi ”graiul muzical”

”Scările muzicale, structurile melodice, metrice sau ritmice, ca şi tipurile de formule iniţiale, mediane sau cadenţiale, vor suferi veritabile mutaţii în funcţie de necesitatea exprimării, pe coordonatele vocalului – în care muzica se va conjuga cu cuvântul, deci cu topica şi rigorile limbii (la rândul ei, în plin proces de cristalizare prin complexe osmoze lexicale şi gramaticale ale elementelor traco-dace, latine, slave, ale graiurilor populaţiilor vecine stabile sau conjuncturale, ale celor ce marchează trecerea pe aceste teritorii) – sau ale instrumentalului”, apreciază Carmen Stoianov, în Istoria muzicii româneşti.

Elemente ale etnogenezei româneşti, din care rezultă o mare diversitate de ”graiuri muzicale”, cum ar fi:  fondul sonor autohton, structura limbii române, factorul psihologic, modul de viaţă, evidenţiază structuri sonore, articulări formale, legate de timbrul vocal sau instrumental, stiluri diferenţiate, diferite maniere de interpretare, ce transmit mesajul artistic.

Procesul de etnogeneză a muzicii româneşti urmează axa traco-geto-dacă a păstorilor şi agricultorilor, care practicau, în continuare, arta muzicală străveche. Dincolo de toate aceste influenţe din care a rezultat un profil specific al muzicii româneşti, putem conchide cu mândrie că muzica populară românească nu s-a alterat. Aceste influenţe multiple ”care au acţionat asupra muzicii noastre au avut darul să-i lărgească cadrele sonore, să-i amplifice potenţialul, fără să-i altereze cu nimic expresia străveche.

Acesta este un argument de primă însemnătate în susţinerea tezei că muzica românească dispune de o individualitate stilistică, viguroasă şi originală, capabilă să asimileze, să se îmbogăţească din contactul cu alte muzici, dar nicidecum să se dezintegreze”, apreciază Octavian Lazăr Cosma.

În ceea ce priveşte limba vorbită, ”se poate presupune că filiaţia tipurilor de limbaje s-a înscris pe aceeaşi matcă a etnogenezei poporului şi a limbii române. Continuând supoziţia pe această linie, se poate aprecia rolul jucat de prefacerile continue ale limbii, în definirea profilului cântării vocale, între acestea existând o intercondiţionare fără fisuri, în acelaşi timp însă, dată fiind unitatea limbii noastre muzicale, păstrată de straturile cele mai adânci ale fondului folcloric, adică existenţa unor caracteristici fundamentale comune, atât la nivelul muzicii vocale, cât şi la cel al muzicii instrumentale (care în mod logic nu ar trebui să se modeleze versului, ci a vehiculat un tip de limbaj universal valabil), rezultă că din procesualitatea etnogenezei noastre muzicale se poate afirma supremaţia elementului autohton străvechi, deci, a acelui element care în mod sigur a prevalat în cazul cântării instrumentale. Cum limba geţilor şi cea a dacilor avea un caracter latin, fie acesta şi de tip ”barbar latin”, distanţa între limba lui Ovidiu şi cea a populaţiei autohtone, în care acesta a şi scris un opuscul, nu marchează graniţe severe, fapt constatat inclusiv de Horaţiu. Aşadar, un fond pelasg, difuz latin, o limbă cu influenţe inclusiv sarmatice, devine bază pentru implantul lexical şi structura gramaticală elaborată a limbii latine, cu întreaga aureolă a cultivării sale, inclusiv prin scris”, Carmen Stoianov, Istoria muzicii româneşti.

În consecinţă, ”graiul muzical” românesc şi-a păstrat puritatea, biruind toate ”eroziunile” secolelor care au trecut peste acesta. Ceea ce demonstrează ca românii au un fond bun, un suflet curat, dar prost prelucrat. Mărturie stă actuala societate, cu toate neajunsurile sale, cu toate influenţele proaste poposite pe aceste meleaguri.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta