Arta • Evul muzicii anapoda în care trăim

În cele ce veţi citi în continuare să fie oare vorba despre... ”Această întâmplare e pur imaginară. Orice asemănare cu persoanele reale e pur întâmplătoare?”... Ori putem constata că ”Nimic nu este întâmplător”...

Cam pe la vârsta maturităţii ajunsesem la o concluzie pe care o consider şi astăzi valabilă, şi anume, aceea că viaţa este un joc pe care trebuie să ştii cum să îl joci. Dar cine emite regulile în confruntarea cu ceilalţi? O fi vorba de vreun joc de noroc, în care regulile sunt prestabilite şi jucătorul nu are şanse să câştige? Iar dacă norocul, într-adevăr îţi surâde, ce ţi-e dat ochilor să vezi? O mamă de bătaie pe cinste, un jaf, un omor... pentru recuperarea banilor câştigaţi prin şansa ta, existând alte legi la acest capitol: constrângerile recuperatoare. Aşadar, legile par a fi concepute doar întru favoarea intereselor grupurilor ahtiate după avuţie... iar omul din popor, tot sărac rămâne şi la buzunar, şi cu duhul...

Jocul cu mărgele de sticlă ...”a apărut, pare-se, concomitent în Germania şi Anglia, şi anume, în ambele ţări, ca un mijloc de amuzament în cercurile restrânse de muzicologi şi muzicieni care activau şi studiau în noile seminarii de teorie a muzicii. Dacă am compara aspectul incipient al jocului cu cel de mai târziu şi de astăzi, ar fi întocmai ca şi cum am compara un manuscris de note muzicale de dinainte de 1500 şi semnele lui de notare primitivă, dintre care lipsesc chiar şi barele de măsură, cu o partitură din sec. al XVIII-lea, ori chiar cu una din sec. al XIX-lea, a căror abundenţă derutantă de indicaţii prescurtate pentru dinamică, tempo-uri, frazare, ş.a., făcea din tipărirea unor asemenea partituri o dificilă problemă tehnică.

La început, jocul nu a fost altceva decât un fel de hazliu exerciţiu mnemotehnic şi de combinaţii, răspândit printre studenţi şi muzicanţi şi, aşa cum s-a spus, s-a practicat atât în Anglia, cât şi în Germania, încă înainte de a fi fost ”descoperit” aici, la Conservatorul de muzică din Colonia, şi de a-şi fi căpătat numele pe care-l poartă şi astăzi, după atâtea generaţii, deşi de multă vreme nu mai are nimic a face cu mărgelele de sticlă. Inventatorul jocului, Bastian Perrot din Calw, un teoretician al muzicii cam ciudat, dar isteţ, sociabil şi cu dragoste de oameni, s-a folosit de aceste mărgele de sticlă în locul literelor, cifrelor, notelor muzicale sau al altor semne grafice. Perrot care, de altfel, a lăsat şi un studiu despre Înflorirea şi declinul contrapunctului, a găsit la seminarul din Colonia o reglementare” ... amator de muncă manuală, şi-a construit un cadru cu câteva duzini de sârme, pe care puteau fi înşirate mărgele de sticlă de diferite dimensiuni, prin combinarea lor rezultând teme improvizate.

Revelaţia muzicii mute din lecturile tăcute...

”...Noi, cei de astăzi, nu ne-am însuşit, de exemplu, nimic, sau prea puţin, din teologia şi cultura bisericească a sec. al XVIII-lea, ori din filosofia Iluminismului, dar vedem în cantatele, pasiunile şi preludiile lui Bach suprema sublimare a culturii creştine.

De altfel, relaţia dintre cultura noastră şi muzică mai are un model străvechi şi foarte venerabil, căruia jocul cu mărgele de sticlă îi poartă un respect profund. Ne amintim că în China legendară a ”vechilor regi”, muzicii îi revenea un rol de frunte în viaţa de stat şi de curte; prosperitatea muzicii era identificată pur şi simplu cu aceea a culturii şi a moralei, ba chiar cu aceea a imperiului, iar maeştrii de muzică aveau îndatorirea să vegheze cu străşnicie întru apărarea şi menţinerea în stare pură a ”vechilor tonalităţi”. Dacă decădea muzica, aceasta era un semn sigur că şi guvernământul şi statul lor vor intra în declin. Scriitorii istoriseau povestiri terifiante despre tonalităţi interzise, demonice şi înstrăinate de ceruri, ca de exemplu tonalitatea Tzing Şang şi Tzin Tze, a ”muzicii pieirii”, la a cărei nelegiuită intonare în palatul regal, bolta cerească se întuneca deodată, zidurile se cutremurau şi se prăbuşeau, iar monarhul şi ţara decădeau. În loc de a cita multe alte cuvinte din autorii cei vechi, vom transcrie aici câteva pasaje din capitolul dedicat muzicii de către Liu Bu-ve în lucrarea ”Primăvara şi toamna”:

”Obârşiile muzicii se află într-un trecut îndepărtat. Muzica ia fiinţă din măsură şi-şi trage sevele din Marele Unic. Marele Unic este genuitorul celor doi poli; cei doi poli dau mişcare puterii întunericului şi a luminii.

Când lumea se bucură de pace, când toate lucrurile stau în linişte şi toate îşi urmează în ale lor schimbări mai-marele, muzica îşi cunoaşte împlinirea. Când dorinţele şi pasiunile nu se îndreaptă pe căi greşite, atunci muzica atinge desăvârşirea. Muzica desăvârşită îşi are sorgintea ce-o determină. Ea provine din echilibru. Echilibrul provine din drept, dreptul provine din înţelesul lumii. De aceea poţi vorbi despre muzică numai cu un om care a aflat înţelesul lumii.

Temeiul muzicii rezidă în armonia dintre cer şi pământ, în împăcarea dintre întunecime şi lumină.

Fireşte, nici statele aflate în decadenţă şi oamenii în pragul declinului nu duc lipsă de muzică, dar muzica lor nu este senină. De aceea, cu cât muzica devine mai zgomotoasă, cu atât mai melancolici devin oamenii, cu atât mai în primejdie se află ţara, cu atât mai jos decade principele. În felul acesta, se pierde şi fiinţa însăşi a muzicii.

Ceea ce au preţuit toţi sfinţii principi în muzică a fost seninătatea ei. Tiranii Gye şi Giu Sin au făcut o muzică zgomotoasă. Ei considerau frumoase sunetele forte şi interesante efectele de masă. S-au străduit să descopere noi şi ciudate efecte sonore, tonuri pe care nicio ureche nu le-a mai auzit; amândoi au căutat să întreacă şi să depăşească măsura şi scopul.

Pricina decăderii statului Ciu a fost faptul că s-a descoperit muzica magică. O asemenea muzică era destul de zgomotoasă, dar în realitate ea se îndepărtase de esenţa muzicii. Deoarece se îndepărtase de esenţa adevăratei muzici, această muzică nu este senină. Dacă muzica nu este senină, poporul murmură iar viaţa este vătămată. Toate acestea se datorează faptului că se nesocoteşte esenţa muzicii şi se pune preţ numai pe efecte sonore zgomotoase.

De aceea, muzica unui ev de bună rânduială este liniştită şi senină, iar guvernământul, cumpănit. Muzica unui ev neliniştit este agitată şi cumplită, iar guvernământul lui, anapoda. Muzica unui stat în declin este sentimentală şi tristă, iar guvernământul său, pândit de pericole.”

Frazele acestui chinez ne indică relativ clar originile şi sensul real, aproape uitat, al oricărei muzici. Întocmai ca dansul şi oricare altă practică artistică, muzica a fost în epocile preistorice un mijloc magic, unul dintre vechile şi legitimele mijloace ale magiei. (Începând cu ritmul, bătăi din palme, tropăituri, izbirea unor bucăţi de lemn, arta timpurie a toboşarilor), ea a fost un mijloc puternic şi verificat folosit pentru ”a pune de acord” o mulţime mare şi foarte mare de oameni, pentru a imprima acelaşi tact respiraţiei lor, bătăilor inimii şi stărilor lor sufleteşti, pentru a-i stimula pe oameni să cheme şi să conjure puterile eterne, să danseze, să se ia la întrecere, să pornească la război, să întreprindă acţiuni mistice. Iar acestă esenţă originară, pură şi plină de o forţă străveche, esenţa unei practici magice, s-a conservat în muzică mai mult decât în celelalte arte; să ne amintim numai de numeroasele consideraţii asupra muzicii datorate istoricilor şi scriitorilor, de la vechii greci, până la nuvelele lui Goethe. Marşul şi dansul nu şi-au pierdut niciodată însemnătatea practică.”

(Extras din volumul ”Jocul cu mărgele de sticlă”, al scriitorului Hermann Hesse, ediţia I, decembrie 1994, RAO International Publishing Company)

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta