Arta • „În penumbra mileniului” (II)

de Zenovie CÂRLUGEA | Vizionari: 447 | 16 Iulie 2010 Ora: 15:03

După paisprezece ani, poetul revine în atenţia literară cu volumul Doar o transcriere (Ed. „Scrisul Românesc”, Craiova, 1990, 82 p.) structurat în trei cicluri: În chip de doină, Doar o transcriere şi Palia.

O primă observaţie priveşte legătura cu mai vechiul orfism, prin prezenţa unor poeme asemănătoare ca viziune şi stil. Exerciţiile de virtuozitate prozodică persistă, căci, dacă altădată poetul exersase schema fixă a rondelului, acum el se dedică sonetului, în tiparele căruia aduce un spor de lirism limpid şi de preapline atingeri cu sublimul, reluând unele versuri, ca în Sonet (I):

„În carnea ta se tânguie egrete,

Un loc amar de umbre te consumă –

Dacă mai ţii destinul meu în mână,

Întoarce-l blând cu faţa la perete…”

Transpare, încă din primele poeme ale ciclului intitulat În chip de doină, un asumat sentiment dolorific în decantări baladice (ca în Baladă, Cântec I, Şi se preface sângele în cântec…) sau în unele Pasteluri ce radiografiază sinele agitat („sângele în hohot”, „adăstări” de abis „fierbinte”…). „Şansa de a învinge” nu este eludată, de aici opţiunea solară în invocarea iluminării:

„Cu un ţinut parcurs de viaducte

Ne-asemuim destinu-n alergare –

Iluminează-ne de-a pururi, Soare,

Şi-n miezul tău de flăcări ne cuprinde!”

Poetul trăieşte un „complex al lui Empedocle” („un rost fierbinte” al vieţii), simţindu-şi sufletul combustionat şi „devorat” de o intensă solaritate, ca în sonetul „Şi-n miezul tău…”, un imn adresat Soarelui într-un gest de patetic devot:

„Devoră totul şi ne naşte iar

Şi fă-ne ţărm de foc sau piatră

În calea apelor primordiale!

Dă seminţiei noastre pururi vară,

Ca-ntr-un târziu să fim în vechea vatră

Adaos blând al veşniciei tale.”

Lumina „blând vindecătoare” a primăverii şi lauda „rugului” care hrăneşte „cu viaţă zilnic utopia” apar îngemănate în aceeaşi convingere statornică a rostului poetic, reverberând un asumat prometeism:

„Cred că viaţa se topeşte-n soare

Ca un lasou ce nu se mai termină –

Dă voie păsării de foc să vină

Când muşcătura ei nu te mai doare.”

(Proiect de primăvară…)

Poemul iniţial al celui de-al doilea volum, decantând un dialog între „palidul zodier” şi „cavalerul” pierdut în căutarea „celuilalt emisfer”, traduce o imperioasă sete de transcendenţă, dar şi intuiţia blagiană a unui destin, prin „cântec” şi „chemare”, crud în regimul „misterului”:

„- Ne rămâne nouă,

Frate cavaler,

Să privim întruna

În acest mister

Până când se vede

Sânge pe hanger…

Doar atât rămâne,

Palid zodier?

Doar atât rămâne,

Palid cavaler.”

Aceeaşi premoniţie dolorifică, prin reiterarea expresă a fatidicei cifre „şapte”, stăruie în cantabilităţile unei Balade:

„Cel aşteptat să vină

Precum un grav soroc

De şapte dealuri ninse,

De şapte văi de foc,

Şi care în adâncul

Albastrului se pierde

Prin şapte crânguri limpezi

Sărbătorit cu verde,

Cel ce curat coboară

Ca dintr-un aşternut

Din flacără albastră

Ce-a fost la început,

Ca să-şi întindă trupul

Frumos pe şapte lire,

Pe şapte limbi de clopot

Nebune de slăvire,

Cel care stă la zaruri

Cu blândul său noroc

Şi cântece aruncă

Pe mesele de joc…”

Portretul este „Asemenea frunzei şi norilor, / Până departe umblând şi cântând”:

Pentru noi

aurul şi laurii.

Peste noi

râul şi rana.”

(Asemenea frunzei şi norilor)

Condiţia sa de „insulă în derivă” adastă, la orizont, „Lumina aceea / Albind. / De departe. / De nestins.” (De nestins).

Poezia e un „Imn ca o rană”, de aici relaţia dintre „cuvânt” şi „sânge”, dintre „viaţă” şi lumina „blând vindecătoare”, dintre „cuvântul-rug” şi „utopia” salvatoare!

Doar o transcriere sugerează un proces de reîntoarcere în idee, în „arhetip”, de aici frecvenţa imaginilor dematerializării, ca în poemul iniţial al ciclului La apa Jaleşului, cu rezonanţe platoniciene şi cu o referenţialitate veterotestamentară. E o tânguire „la apa Vavilonului” transcrisă cu o împovărată conştiinţă existenţială:

„Alături: râul se dă la fund cu

Pietre la gât. Ceea ce

Tu vezi este imaginea lui.

A, fugi un pas şi râul

Intră în tine sau tu intri în râu

Ca într-un vas comunicant.

Întoarce-te puţin cu faţa-n

Sus şi-ai să pătrunzi şi tu sub stânci,

Pe tăcute ori bolborosind.”

Spiritul poetului devine acut-reflexiv, asistăm acum la o introvertire a spiritului, la o întoarcere către sine, la o adâncire a imaginarului în abisalele oglinzi ale Sinelui, aidoma unui proces de „cristalizare” în sens stendhalian:

„Cu punţile retrase,

Cu ferestrele închise,

Cu treptele înăuntru –

Ca un turn albastru

Gata să pornească

În văzduh.”

(Piatră)

Ultimul ciclu, Palia (străjuit de un motto laconic ce sună a deşertăciune / plângere ieremială: „Ceea ce nu ai / nici nu vei avea”) reiterează ideea de destin, de fatum, care vine din îndepărtate scrieri sapienţiale. Trăind cu o luciditate amară antinomiile existenţei, poetul se defineşte într-o notaţie memorabilă:

„Eşti flacără

Şi

Eşti scânteie –

Fidelitate faţă de pământ

Şi

Atracţie pentru văzduh.”

„Pământ” şi „văzduh”, poetul îşi surprinde spiritul drept lacrimă prefăcută-n cristal, lăsând în urmă „leşul utopiei” într-o aspiraţie de intercondiţionată transcendenţă:

„Pentru ca

Aerul să existe,

O pasăre

Trebuie

Să cânte prin aer.”

A trăi în circumstanţialităţi derizorii, în „bătaia hăitaşilor”, impune un disconfort faţă de care refugiul în „somn” şi „amintire” nu înseamnă decât o acceptare a condiţiei sale, - „înfrângere” care „nu-i desăvârşită / decât atunci / când o acceptă”

De aici această referinţă de amară ironie:

„Un potop

La câteva milenii

Este mai suportabil

Decât un mic pericol

La fiecare pas.”

Ultimele poeme-sentenţe rezumă acelaşi sentiment de existenţialitate prisoselnică, un fel de scepticism cioranian care se închide în silogismele amărăciunii:

„Sunt

De această parte

A vieţii

Unde

Totu-i de prisos.”

Într-un „portret la patruzeci de ani” poetul îşi defineşte propria-i identitate sufletească, în ultime tuşe deloc exultante:

„Portret la patruzeci de ani

Pe alocuri eliptic:

Toate dorinţele împlinite,

Încă un motiv de tristeţe…”

Poezia lui Nicolae Diaconu evoluează, astfel, de la cantabilităţile unui orfism neo-romantic la versul eliptic, abrupt, laconic, surprinzător apoftegmatic, de lucidităţi cioraniene şi rezonanţe biblice, de „palie” ecleziastică.

Social Bookmarking