Arta • „În penumbra mileniului” (III)

de Zenovie CÂRLUGEA | Vizionari: 555 | 23 Iulie 2010 Ora: 15:31

Nicolae Diaconu intenţionase ca al doilea volum de poezii să poarte numele Nox Orphei (titlu anunţat, de fapt), realizând astfel o legătură organică profundă cu substanţa primului volum. Ulterior, opţiunea autorului a fost pentru Doar o transcriere, legătura respectivă stabilindu-se prin primul ciclu din cele trei. Însă miza volumului este alta. Poetul trecuse de această etapă „orfică” către o poezie mai abruptă, eliberată de imagistică, condensată, aproape eliptică şi sentenţială. În locul cantabilităţilor (de regăsit, cu virtuozitate prozodică în „Rondelurile” şi „Sonetele” din cele două cărţi), apar versurile unor concentrări expresive de mare efect, un fel de postmodernitate trăită la limita reflecţiei, mai totdeauna în accente de existenţialism asumat. Se simte, îndeosebi în ultimul ciclu, Palia, un sentiment de apăsare, de refuz cioranian şi de premoniţie, comunicat nu în devălmăşie imagistică, ci punctual, cu o reţinută şi lucidă expresivitate.

Dincolo de marea ecuaţie a poeziei „orfice”, poetul realizează acum „doar o transcriere” a sinelui, care, desigur, nu poate fi nicidecum declarativ-retorică, ci de o minimă confesivitate, discretă şi atât de reţinută până la schematism sentenţial. Poezia aproape că se închide în sine, într-o metafizică a tăcerii, mărturisind astfel o conştiinţă poetică pentru care, dincolo de „noaptea orfeică”, tăcerea se transformă într-un „bocet” cu gura închisă… A nu se înţelege că ar fi vorba de lamentări existenţiale, ci doar de o asumată condiţie a ceea ce s-a numit adesea mitul lucidităţii extreme.

Îmbrăţişarea cu Sublimul (scris cu majusculă într-un poem) duce spiritual la aceste ultime consecinţe, dovadă a măsurii valorice a unei exacte conştiinţe de sine, nepervertite.

De aici „abandonarea” poeziei şi faptul de a se dedica altor preocupări culturale: comentariul literar şi managementul cultural îndreptat cu precădere către problematica brâncuşiană, faţă de care autorul şi-a mărturisit dreapta preţuire şi o vocaţie dacă nu de pionierat cel puţin de mai exactă admiraţie şi de un concertat activism cultural.

Corolară activităţii poetice este şi opera, puţină cât este, de traducător, din Dante, Quasimodo sau Ezra Pound. Iată câteva versuri din Ezra Pound în traducerea lui Nicolae Diaconu (în revista Little Review din New York apărea, în 1921, primul studiu de amploare cu 24 de reproduceri din opera lui Brâncuşi, semnat de poetul american Ezra Pound):

“Brâncuşi mi s-a părut un sfânt;

El este primul pe lista mea,

a valorilor, din „Ghidul pentru Kulcher”[1]

([1] Prima enciclopedie europeană, germană, asupra avangardei şi artei modern).

Vreau să-i văd a sa Masă

a Tăcerii; un amic veneţian

mi-a propus să mă conducă

în România, s-o văd!...

Hemingway nu m-a deziluzionat!...

Jean Cocteau m-a supranumit:

„vâslaşul fluviului morţilor:

le rameur sur le fleuve

des morts” – E trist

să priveşti îndărăt…

Publicist de talent, cultivând îndeosebi articolul de atitudine, Nicolae Diaconu s-a situat în miezul realităţilor culturale, trezind animozităţi, resentimente, reţineri, prin directeţea mesajului, prin accentele polemice, prin tranşanta lui sinceritate. Diaristica sa e mărturia unui spirit care nu abdică de la etica şi dreapta măsură având şi el, desigur, preferinţe şi opţiuni, cărora încearcă să le legitimeze valoarea.

De bună seamă, s-ar putea alcătui, din articolele risipite prin periodicele vremii, un volum întreg, interesant pentru înţelegerea mai profundă a acestei conştiinţe scriitoriceşti, incomodă într-o vreme de reaşezări valorice şi de mare vânzoleală în viaţa social-politică, el însuşi trăind conjunctural experienţa nefericită a unor laşităţi şi trădări (cazul cu Centrul de Artă şi Cultură “Constantin Brâncuşi”, creat de el, dar aservit altor interese, este destul de ilustrativ!).

Mult mai interesantă este activitatea de recenzent la revistele “Ramuri” (Craiova) şi “Literatorul” (Bucureşti), al unor cărţi de rezonanţă în epocă şi încă de mare interes şi azi. Şi aici transpare şirul clar al unor pertinente şi judicioase analize, într-un stil colocvial colorat de artisticităţi şi ironii sarcastice, ca şi o oarecare plăcere de a intra în detalii şi de a lansa judecăţi de valoare, rotunjind astfel concluzii din cele mai interesante.

Adunate în volumul În voia literaturii (Ed. Fundaţiei “Constantin Brâncuşi”, Târgu-Jiu, 2000, 192 pag.), cronicile şi recenziile respective sunt grupate în cinci secţiuni. Prima secţiune, Sămânţă de vorbă, este rezervată unor scrieri memorialistice / jurnale de reală valoare documentară, referitoare la aspecte mai puţin cunoscute ale societăţii şi intelighentiei româneşti din ultima jumătate de secol XX (prinţul Grigore Ghica, Monica Lovinescu, Jeni şi Arşavir Acterian, I. G. Duca, Armand Călinescu, Grigore Gafencu). La fel de interesante sunt cronicile din secţiunea a doua, Experienţa Infernului, în care sunt comentate scrierile referitoare la “utopia roşie”, gulagul sovietic, viaţa de lagăr, totalitarismul bolşevic (Ion Pantazi, Panait Istrati, Alexandr Soljeniţîn). A treia secţiune (1944 şi după…) se constituie într-un adevărat omagiu adus Mareşalului Ion Antonescu, a cărui dictatură, scrie recenzentul, “nu s-a exercitat în profit personal, fiind mai curând jertfă de sine impusă în ceasul de primejdie al ţării”. Diaconu se dovedeşte, pe baza textelor comentate, din care citează frecvent şi menţinându-se foarte aproape de aspectele de viaţă evocate, un foarte bun cunoscător al epocii antebelice şi postbelice, înţelegând jocurile şi interesele guvernanţilor în plan naţional şi în context internaţional. El stăruie în comentarea detaliată a evenimentelor, în înţelegerea nuanţată a încrengăturilor evenimenţiale, realizând exact situaţia în care se afla România în ajunul şi după izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial. Proclamând “Adevărul despre Mareşal” (în care vedea un martir pentru cauza naţională într-un moment crucial al istoriei noastre), cronicarul scrie despre “Vina regală”, despre “Cavalerii de Yalta” şi “Agonia României”, simţindu-se în frazele sale indignarea, dar şi o solidaritate de cauză faţă de “crucificarea României” prin actul incriminant de la 23 August, ceea ce a dus la capitularea necondiţionată din 12 septembrie 1944. Şi de aici tot cortegiul de nenorociri abătut peste ţară vreme de mai bine de o jumătate de secol…

Mult mai în largul spiritului său degustător de literatură sunt recenziile dedicate unor confraţi echinoxişti (Vasile Sav, Octavian Soviany şi Nicolae Băciuţ), dar şi unor poeţi mai de prim-plan, precum George Uscătescu, Grigore Vieru, Petre Cârdu şi Ioan Flora.

Secţiunea La vreme de tranziţie (V) inserează câteva portrete atât de vii şi controversate în epocă: Mircea Dinescu (“Un destin de 18 carate”), Adrian Păunescu (“Estetica de-a fi adevărat”), Petre Stoica (“Bacovianism de gradul întâi”), Gabriela Negreanu…

Nu lipseşte nici interesul pentru mai tinerii confraţi din ultimele valuri (Mihail Dragoman, Dorin Popa, Ioan Morar, Gheorghe Iova, Alexandru Muşina, Bogdan Ghiu, Mircea Damaschin), recenzentul – eludând criteriul generaţionist – apropiindu-se în Banchet în Mica Valahie şi de câţiva coregionali precum Mircea Bârsilă, Gheorghe Bogorodea, Artur Bădiţa, Felix Sima, Virgil Dumitrescu, Dan Bosoancă, Romeo Ionescu, Ion Munteanu, Victor Barbu, Grigore Bălănescu, Constantin Preda, Marian Drăghici, Radu Sorescu, Mihaela Andreescu, Valeriu Armeanu, Romulus Cojocaru, Sina Dănciulescu.

După cum uşor se poate vedea, lista de autori este în general corectă, iar consideraţiile valorice sunt, mai totdeauna, formulate cu prudenţă, destinele scriitoriceşti respective fiind văzute în desfăşurarea lor organică, în contextul literar al vremii.

Deşi nu a perseverat în cadrul comentariului literar, cum de fapt, după propria-i mărturisire, considera depăşită şi “experienţa poetică” (!), N. Diaconu a făcut dovada unui spirit plurivalent, situat de partea criteriilor axiologice, în buna tradiţie a “şcolii echinoxiste”, care nu şi-a dezminţit, peste ani, valorile.

Social Bookmarking