Arta • Influenţa tradiţiilor populare româneşti asupra filosofiei şi religiozităţii lui Constantin Brâncuşi (I)

Brâncuşi şi-a asumat tradiţia populară a satului românesc în care s-a născut, ale cărei influenţe se regăsesc pe mai multe planuri: în „filosofia naturalităţii” (revelată de textele şi aforismele sale), în religiozitatea sa complexă (asemănătoare „creştinismului ţărănesc”), în comportamentul său cotidian, în modul în care şi-a mobilat atelierul din Impasse Ronsin şi mai ales în opera sa.

Din textele şi aforismele brâncuşiene se desprinde o asumare a înţelepciunii populare româneşti, pe care el o numeşte „filosofia naturalităţii”, care conţine şi normele de conduită morală strămoşească (ce se regăsesc în zestrea de proverbe a satului românesc). Aportul cel mai important şi original al lui Brâncuşi în sculptura modernă poate fi, în ultimă instanţă, exprimarea viziunii populare româneşti a lumii, care era un element constitutiv al filosofiei artistului.

Brâncuşi a explicat şi modul în care se aplică „naturalitatea” în viaţă şi artă, ca şi beneficiile care se obţin din acest lucru. În artă, naturalitatea este gândire alegorică, simbol, sacralitate sau căutarea „esenţelor ascunse” în material. Arta trebuie să intre în comuniune cu natura şi să-i exprime principiile, de aceea sculptura rămâne o expresie a acţiunii naturii (în vederea realizării unei lucrări, el pornea întotdeauna de la natură şi de la o idee).

Ideea de „viaţă proprie” a materialelor de lucru este legată de credinţa lui Brâncuşi că orice lucru natural conţine „spirit” (suflet), pe care un sculptor priceput trebuie să ştie să îl aducă la suprafaţă. Astfel, o sculptură brâncuşiană nu este copia unei imagini din natură, ci forma vizibilă a „esenţei cosmice” (spiritul) aflată în interiorul materiei. Pentru Brâncuşi minunile vieţii şi naturii însemnau şi manifestarea spiritelor care se află în lucruri. De aceea arta lui se înscrie într-o tradiţie artistică cu origine arhaică, a cărei funcţie principală era aceea de a exprima miturile şi prezenţa sacrului. Această întoarcere la origini l-a făcut aşadar să regăsească esenţa sacră a lucrurilor naturale, care permite omului să se apropie de absolut.

„Filosofia” lui Brâncuşi, aşa cum a fost denumită generic de exegeţi, este reprezentată în mare măsură de filosofia naturalităţii strămoşeşti, care, la rândul său provine din panteismul-animist al României rurale, ce este de fapt o credinţă ancestrală a ţăranilor români. Convingerea lui Brâncuşi că lucrurile naturale au o „esenţă cosmică”, ca şi respectul său pentru materialele care trebuie să-şi continue „viaţa naturală” şi după ce au fost lucrate de artist, corespund acestui panteism-animist, în care Dumnezeu se identifică cu realitatea în integritatea sa, iar toate lucrurile şi fenomenele naturale sunt astfel însufleţite de o esenţă spirituală de origine divină. De altfel el credea, în acelaşi spirit, că „Dumnezeu e peste tot”.

Brâncuşi nu a rămas un ţăran arhaic şi înţelept. El devenise şi un intelectual sofisticat, un filosof subtil aflat în căutarea adevărului absolut, care tindea spre perfecţiune, foarte implicat în avangarda pariziană. În faza majoră a creaţiei sale (1907) el va reveni însă mereu la temele mitice ale mitologiei satului gorjean. Această dublă personalitate a lui Brâncuşi (ţăran /intelectual) se va exprima şi prin dualismul (arhaic/modern) noii sale arte.

Comportamentul lui Brâncuşi în viaţa cotidiană urma şi el în esenţă normele satului românesc, ale cărui valori despre bine şi rău se aflau în „filosofia naturalităţii” şi în „doctrina străbunilor”. „Ţărănia” lui Brâncuşi trebuie însă înţeleasă ca o stare de spirit a unui om care şi-a păstrat apartenenţa la valorile estetice şi etice ale satului natal, care au devenit ulterior şi surse de inspiraţie în arta sa. În acest fel se explică şi comportamentul etic şi atitudinea ţărănească a lui Brâncuşi la Paris.

Era cunoscut prin bunătate, omenie, bună vecinătate, ospitalitate, cumpătare, oralitatea „esopică”, admiraţia pentru muzica populară românească şi modul de a se îmbrăca sau de a găti mâncarea ca un ţăran român.

Mobilierul din atelierul lui Brâncuşi era de asemenea ţărănesc (în stil oltenesc) şi era executat de mâna lui într-o manieră de maximă simplitate. Acesta îi amintea de originea sa, dar, în acelaşi timp alcătuia un cadru pur, prielnic lucrului şi vieţii în atelierul-locuinţă, care era chiar lumea proprie lui Brâncuşi, pe care şi-o crease singur, ce reflecta concepţiile sale filosofice, legate de naturalitate şi simplitate.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta