Arta • Influenţa tradiţiilor populare româneşti asupra filosofiei şi religiozităţii lui Constantin Brâncuşi (II)

Brâncuşi a fost influenţat de tradiţiile populare româneşti şi în arta sa, dar a învăţat să fie „tradiţional” doar după sosirea sa la Paris, sub influenţa curentelor artei moderne şi mai ales a primitivismului. După o lungă evoluţie intelectuală şi mari transformări, el a redevenit „ţăran” când a încercat o recuperare prin arta sa a sensurilor unor simboluri primordiale, care le-a preluat din folclorul românesc (dar nu numai).

Seninătatea şi puritatea absolută care se degajă din operele sale, ca şi esenţialitatea formelor ce decurg din acest proces de abstractizare este conform vechii arte populare româneşti. Din acest motiv se constată la lucrările sale o simplitate a originilor preistorice, de natură cosmogonică, anterioare oricăror civilizaţii.

Practic „primitivul” pentru Brâncuşi se identifica în mare măsură cu complexul de tradiţii, legende, obiceiuri şi ornamente din folclorul românesc. Sculpturile sale în lemn prezintă simţurilor forţe spirituale, asemenea producţiilor artistice primitive. Aceste influenţe plastice din arta populară românească se regăsesc atât sub aspectul formal, cât şi ca metodă, cum ar fi de exemplu metoda simplificării şi stilizării tipice sculpturii ţărăneşti în lemn sau a „cioplirii directe”, practicată de artizanii creatori de stâlpi de cerdac.

Esenţa lucrărilor brâncuşiene provine din folclorul românesc, însă conceptul tehnic era în ton cu arta modernă (mai ales asamblările şi sculpturile-obiect brâncuşiene ilustrează contopirea tradiţiilor populare şi a înnoirilor avangardiste).

Constantin Brâncuşi avea o religiozitate complexă: sub aspect confesional era creştin ortodox (religie în care a crescut şi pe care nu a părăsit-o până la moarte), dar credinţa sa reală era foarte apropiată de creştinismul popular românesc („creştinism cosmic”).

Faptul că Brâncuşi a crescut şi s-a format într-o ambianţă creştin-ortodoxă, iar Hobiţa era foarte aproape de Mănăstirea Tismana, l-a marcat pentru tot restul vieţii. În relevarea credinţei creştin-ortodoxe a lui Constantin Brâncuşi s-a ţinând cont de implicarea sa în activitatea bisericii „Sfinţii Apostoli” din Târgu-Jiu, care este pe axa Ansamblului monumental brâncuşian, de textele şi aforismele artistului pe această temă şi de atitudinea sa religioasă.

Astfel, Brâncuşi  a fost interesat de a îmbunătăţi concret planurile de lucru şi schiţele folosite la refacerea bisericii (capitelurile şi portiţele de lemn ale bisericii au fost realizate după desenele sale) şi s-a implicat în activitatea bisericii, bătând cu măiestrie şi plăcere clopotele şi toaca, iar la târnosirea bisericii i s-a permis să îmbrace stiharul de diacon şi să deschidă Sfânta Liturghie.

Din textele sale se vede că se raporta în tot ce făcea la divinitate, părând să poarte un dialog continuu, interior, cu aceasta, adresându-i întrebările sale existenţiale cele mai grave (era uneori profund nefericit în încercarea de a-şi găsi calea corectă şi hărăzită, atât pentru viaţa, cât şi pentru arta sa). Această raportare pare să fie specifică unui creştin ortodox, mai ales că îşi punea frecvent problema mântuirii. Despre religia ortodoxă considera că trebuie „trăită” şi nu „vorbită”.

Brâncuşi avea de mic trăiri religioase (mai ales la auzul sunetului clopotelor, care pentru el erau „o voce divină”), a cântat ca diacon mult timp în Biserica ortodoxă română din Paris, ţinea zilele de post, dorea să obţină o pace sufletească urmând disciplina „sfinţilor răsăriteni”, la spovedania de la sfârşitul vieţii sale a mărturisit că şi-a închinat viaţa României şi a slujit Bisericii româneşti, iar în opera sa sunt prezente teme artistice veterotestamentare şi din Noul Testament. Chiar şi munca sa de creaţie o privea ca pe un act religios (artistul este un „preot anonim”).

Credinţa lui Brâncuşi avea accente mistice, observate adesea de prietenii şi exegeţii săi. El însuşi considera că a venit pe lume cu o menire (ce i s-a dat spre împlinire), că viaţa lui a fost o succesiune de miracole, că în actul de creaţie „un absolut” se exprima prin el, iar viaţa o vedea ca un drum al cărui început şi capăt se confundă cu divinitatea.

Religiozitatea reală a lui Constantin Brâncuşi era însă mai amplă şi foarte apropiată de „creştinismul ţărănesc” moştenit în întregime din România (Hobiţa), caracterizat de prezenţa a numeroase elemente religioase arhaice panteist-animiste (ce ţin de „filosofia naturalităţii eterne” după care se ghida artistul). Această creaţie religioasă este proprie sud-estului european şi este numită „creştinism cosmic” de M. Eliade. Specificul acestui sincretism este faptul că neglijează elementele istorice ale creştinismului, că proiectează „misterul cristologic” asupra întregii naturi şi că insistă asupra „dimensiunii liturgice” a existenţei umane.

Brâncuşi avea o gândire tradiţională, mito-religioasă de factură simbolică. Avea sentimentul unei comuniuni intime şi directe cu natura, din care simţea că este o parte. Această aderare afectivă şi intelectuală la un cosmos integral (spiritual şi material) era însoţită de o emoţionalitate specifică, oarecum un sentiment de religiozitate cosmică, pe care a reuşit să îl transmită şi operei sale.

Brâncuşi, care se inspira din folclorul românesc şi din arhaic, a ajuns să creeze forme care amintesc de plastica „abstractă” a Vechii Civilizaţii Europeane (care s-a păstrat până azi în „notele sale mito-simbolice esenţiale”). Se pare că această civilizaţie, care a înflorit la începutul neoliticului, şi-a transmis valorile nu numai în cultura minoică şi Grecia homerică, ci şi mai departe în societăţile tradiţionale ţărăneşti, ceea ce explică faptul că majoritatea simbolurilor magico-religioase din neolitic se regăsesc în ornamentica românească actuală. Cultul religios creştin şi sistemul ritualic adiacent a continuat şi el să fie marcat de gândirea magico-simbolică generatoare a creştinismului cosmic.

Conţinutul acestei civilizaţii era bogat în simboluri fundamentale, în mituri originare şi într-un imaginar artistic caracterizat printr-o tendinţă de abstractizare, de stilizare şi de transfigurare a naturii. Această reducţie voită a formelor în vederea punerii în evidenţă a trăsăturilor esenţiale ale unui obiect sau fenomen este în genul sculpturilor lui Constantin Brâncuşi (ce pun în evidenţă „simbolul fiecărei fiinţe” şi pătrund „adâncul misterelor naturii”) şi s-a transmis în creaţia traco-geţilor, a Daciei romane şi până astăzi în creaţia plastică ţărănească, şi e caracterizată de tendinţa de schematizare, de geometrizare a figurilor şi de abstractizare a compoziţiilor (V. Avram).

Metafizica orientală, şi în speţă cea din spaţiul indo-tibetan, a exercitat însă şi ea o anumită influenţă asupra filosofiei şi operei lui Constantin Brâncuşi. Sunt mai multe argumente care probează realitatea acestui fapt: indicarea scrierilor lui Milarepa (în a cărui în biografie îşi găsea confirmarea propriei sale căi), Papus şi Laotse ca fiind lucrări de căpătâi, atracţia sa faţă de înţelepciunea lui Buddha, acordarea unei  importanţe foarte mare pregătirii interioare înainte de execuţia propriu-zise a unei lucrări (îndelungile sale meditaţii asupra calităţii materialelor pentru a se pune în acord cu „spiritul” lor), ideea că dezvoltarea interioară se înfăptuia în paralel cu evoluţia estetică, puternica esenţializare, spiritualitate şi „eliberare” de corporal pe care o degajă lucrările sale.

În panteismul lui Brâncuşi exista o înrudire cu gândirea orientală, dată de umilinţa faţă de natura însufleţită şi fiinţele inferioare, dorinţa de a se asimila acestora prin detaşare de propria individualitate, credinţa profundă într-un echilibru universal omniprezent. Brâncuşi regăsea în India tocmai filosofia naturalităţii eterne a strămoşilor săi români, panteistă şi animistă, având sentimentul comuniunii între cele două lumi (el a reuşit astfel să coboare la originile comune ale celor două culturi şi să acceadă sensurile simbolice primordiale). În repetate rânduri Brâncuşi a fost prezentat ca un artist înţelept aplecat spre filosofia orientală, emanând cunoaştere şi frumuseţe

Este posibil ca îndelungatele meditaţii ale lui Brâncuşi asupra artei să îl fi condus la un demers comparabil cu cel al gânditorilor din Orient. Este posibil de asemenea ca, adâncind propriile sale tradiţii folclorice strămoşeşti, să fi intrat de fapt în zona universalităţii, acolo unde sensurile profunde ale marilor tradiţii se întâlnesc.

Sunt mai multe lucrări ale lui Brâncuşi care sunt considerate ca suferind influenţa orientală. În ceea ce priveşte concret studierea filosofiilor şi artelor orientale, aceasta s-a făcut prin intermediul cărţilor de înţelepciune orientală şi a muzeelor pariziene Guimet, Trocadero şi mai ales Luvru care l-a stimulat puternic să studieze vechile religiile din Orient, şi mai ales din India şi Tibet.

 

 

 

 

 

BIBLIOGRAFIE

 

Al-George, Sergiu, Arhaic şi universal. India în conştiinţa culturală românească, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1981.

Antonovici, Constantin, Brâncuşi maestrul. Mărturii, amintiri, exegeze, Ed. Semne, 2002.

Avram, Vasile, Creştinismul cosmic – o paradigmă pierdută?, Ed.                                       Saeculum, Sibiu, 1999.

Balaş, Edith, a, Brâncuşi şi tradiţiile populare româneşti, Ed.           Fundaţiei         Culturale „Constantin Brâncuşi”, Târgu-Jiu, 1998.

Buliga, Sorin, a, Brâncuşi – religiozitate, filosofie şi artă, Ed.            Universitaria, Craiova, 2008.

Buliga, Sorin, b, Simbolistică sacră în opera lui Constantin Brâncuşi: Cuminţenia pământului, Regele regilor (Spiritul lui Buddha), Templul din Indore, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 2009.

Cabanne, Pierre, Brancusi, Ed. Terrail / Édigroup, Paris, 2006.

Eliade, Mircea, a, De la Zalmoxis la Genghis-Han, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980.

Eliade, Mircea, b, Brâncuşi şi mitologiile, în Mărturii despre Brâncuşi, Ed. Fundaţiei „Constantin Brâncuşi”, Târgu-Jiu, 2001.

Giedion-Welcker, Carola, Constantin Brâncuşi, Editura Meridiane, Bucureşti, 1981.

Paleolog, Vasile Georgescu, c, Brâncuşi-Brâncuşi, vol. I, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1976.

Pandrea, Petre, c, Brâncuşi. Amintiri şi exegeze, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1976.

Social Bookmarking
Nu au fost postate comentarii pentru acest articol.