Arta • Influenţele artei populare româneşti în opera lui Brâncuşi (I)

Atât în critica mondială cât şi în critica din România, observă Petru Comarnescu, „s-a căutat – mai mult sau mai puţin sistematic şi pe temeiul unei cunoaşteri mai largi sau mai restrânse – să se desluşească ceea ce este românesc şi ceea ce este universal în creaţia lui Brâncuşi. Din comentariile multor cercetători străini – mai ales ale acelora care l-au cunoscut îndeaproape şi au deţinut mărturii de la dânsul – nu au lipsit şi nu lipsesc referinţele la originea lui românească, la experienţele lui de ţăran şi păstor, la folclorul patriei, la permanentele legături cu ţara de obârşie şi cu cultura ei” [5, p.138].

Pe de-o parte, „Istoricii de artă occidentali nu acceptă în general ideea că Brâncuşi şi-a găsit inspiraţia în convenţiile formale ale artei populare româneşti. Acest lucru se explică probabil printr-o varietate de factori, inclusiv problemele evident complicate cu care trebuie să se confrunte cercetătorii din Apus dacă trebuie să studieze aceste izvoare potenţiale la faţa locului. Însă în centrul acestei probleme se află şi impresia că argumentele comentatorilor români referitoare la o influenţă românească precumpănitoare sunt, în cel mai bun caz, lipsite de discernământ şi, în cel mai rău caz, o încercare de a-l «naţionaliza» pe Brâncuşi” [4, p.40]. Pe de altă parte, Brâncuşi era „Născut în România, ţăran de origine, beneficiind de moştenirea artei populare” [3, p.49]. Chiar dacă apoi şi-a făcut studiile la Bucureşti, unde execută primele sculpturi în manieră academică, şi apoi a plecat în Franţa, unde a fost unul din cei mai importanţi reprezentanţi ai Şcolii de la Paris, el totuşi „s-a detaşat de marile tradiţii ale sculpturii occidentale care n-au trezit nici un ecou în sufletul său de ţăran. O altă experienţă omenească, o altă memorie ancestrală, acumulate din vremuri imemoriale, acţionau în subconştientul său care să-l conducă spre alte orizonturi” [3, p.51]; „În temele principale ale lui Brâncuşi, regăsim întoarcerea la izvoarele celor mai vechi tradiţii păstrate de ţăranii români. Acesta este aportul original al artei sale în ansamblul Şcolii de la Paris” [3, p.54]. De exemplu, în prima sa lucrare modernă, Sărutul, Brâncuşi apelează „la o tradiţie ancestrală. În Oltenia sa se sădea, după un vechi obicei, un copac pe mormintele apropiate ale tinerilor îndrăgostiţi. Crengile acestor copaci se împleteau pe măsură ce creşteau, evocând astfel sentimentul care-i unise pe răposaţi. Brâncuşi reia ideea” [3, p.53]. Ionel Jianu crede că „Arta populară românească a ajuns la abstracţie prin decantarea, despuierea şi sacralizarea imaginii reale, datorate aspiraţiei sale de a exprima realitatea în forme primordiale în timp ce artiştii din Occident au ajuns la

abstracţie prin explodarea şi descompunerea formei. Seninătatea şi puritatea absolută care se degajă din operele lui Brâncuşi decurg din acest proces de abstractizare conform artei populare care este opus celui adoptat de către artiştii Occidentului” [3, p.54]. Chiar şi explicaţia confluenţei între artele primitive şi aceea a lui Brâncuşi „se află în întoarcerea la izvoare, în memoria ancestrală acumulată timp de milenii începând cu exigenţele comune ale triburilor primitive. Lui Brâncuşi recurgerea la tradiţie îi permitea să scape de singurătate, regăsindu-şi legăturile care îl ataşau de lumea sa ţărănească” [3, p.55].

Petru Comarnescu a fost printre primii care a început să elucideze elementele româneşti în opera lui Brâncuşi. Încă din 1934, scria că operele acestuia  aparţin „ca semnificaţie unui stil simbolic românesc, care nu mai e nici pur imagism şi nu e nici concepţie pură, ci şi una, şi alta topite, asemenea ghicitorilor noastre populare, într-un tot de luciditate, care prin particular vrea să exprime universalul şi prin ceva trecător şi ocazional veşnicia” [5, p.139-140]. Jean Cassou, în prefaţa monografiei lui Ionel Jianu, vede în procesul creaţiei lui Brâncuşi reîntoarcerea acestui „ţăran român” la originile sale, la simplitatea izvoarelor sale, „la natura de unde a venit şi care i-a încredinţat tainele ei” [5, p.140].             După Sidney Geist, „Influenţele ţărăneşti sunt pertinente pentru un mic număr de lucrări ale lui Brâncuşi. Coloana fără sfârşit face parte din acestea” [apud 6, p.329]. În ceea ce priveşte Pasărea Măiastră, povestea ei „provine din folclorul românesc, dar nu şi concepţia sculpturală, viziunea pe care a creat-o Brâncuşi” [apud 6, p.329]. În esenţă, el apreciază că „Arta modernă l-a învăţat pe Brâncuşi să fie tradiţional, să se inspire din arta populară a patriei sale. După ce a creat lucrările inspirate de Rodin, tot la Paris el a învăţat să fie tradiţional. O seamă de artişti moderni, printre care şi pictorul Gauguin, l-au învăţat pe Brâncuşi să vadă tradiţia, formele de artă mai primitive. El nu a rămas un ţăran, şi arta modernă nu este făcută de ţărani. Dacă rămânea la Hobiţa nu ar fi ajuns ceea ce este. A devenit din nou ţăran când, prin procese intelectuale moderne, mai ales prin cioplirea lemnului, a suferit el însuşi mari transformări” [apud 6, p.329]. După Constantin Antonovici, fost ucenic al lui Brâncuşi, arta maestrului său este una cu iz folcloric românesc: „Când Brâncuşi s-a născut din acest popor, iar natura darnică l-a înzestrat cu calităţi superioare, devenind astfel un fiu ales al acestui popor, din anii copilăriei a fost captivat de frumuseţile folclorului său, îmbogăţindu-i mai târziu inspiraţiile cu subiecte din această mitologie, combinând şi brodându-şi compoziţiile cu ornamentaţii de pe obiectele arheologice care cândva serviseră de instrumente sacre închinate zeilor. Ochiul, chiar nepriceput, descoperă cu uşurinţă aceste lucruri în liniile lor esenţiale, în întortocherile în care trăsătura rectilinie se îmbină cu paralelogramul, cu zig-zagul, cu spirala, cu cercul şi cu crucea. Din aceste desene liniare sau circulare, mintea ingenioasă a lui Brâncuşi s-a inspirat din plin, combinându-le şi topindu-le într-o armonioasă şi frumoasă formă originală. Iată spre exemplu compoziţiile principale ale lui Brâncuşi care au luat forma în trei dimensiuni din combinarea folclorului şi cu talentul său construind poporului său un adevărat panteism, iar artei universale un drum nou şi preţios: Pasărea măiastră, Pasărea în zbor, Vrăjitoarea, Cocoşul şi Coloana nesfârşită” [9, p.101].

Pe baza probelor pe care Constantin Antonovici le aduce în capitolul „Arta lui Brâncuşi”, el consideră că i s-ar fi potrivit acestuia mai bine titlul de „Arta folclorică a lui Brâncuşi” [9, p.85]. Afirmaţiile lui C. Antonovici par să se suprapună în această privinţă cu cele ale lui Ioan Alexandrescu, cioplitorul care l-a ajutat pe Brâncuşi să realizeze Poarta Sărutului. El declara că „maestrul a gândit zile întregi şi s-a inspirat după arta populară gorjenească, lucrul pe care l-am observat văzând şi mulţumirea lui faţă de ceea ce a realizat” [7, p.13]. Modelele pentru operele din Ansamblul Monumental de la Târgu-Jiu le-a ales inspirându-se aşadar din decorurile de pe elementele arhitecturale tradiţionale gorjene. Metoda lui de lucru în privinţa surselor o dezvăluie tot I. Alexandrescu: „O dată am fost şi eu cu el în drum spre Tismana, nu îmi amintesc în ce sat, dar se oprea şi privea casele vechi cu porţi sculptate şi pridvoare cu stâlpi care semănau cu coloane, schiţa într-un carnet dar nu vorbea mai mult nimic, privea” [7, p.12]. Întrebat de Ioan Alexandrescu despre artă, Brâncuşi a răspuns: „arta este ceea ce ai văzut la ţărani, asta-i arta noastră, că poţi să te prezinţi oriunde cu ea, chiar şi în străinătate, o să vezi tu mai târziu” [7, p.12]. Iar la întrebarea dacă folclorul slujeşte la ceva, maestrul a răspuns: „E singurul. Tot ce e artă se face prin el însuşi”[8].

(Va urma)

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta