Arta • Influenţele artei populare româneşti în opera lui Brâncuşi (III)

În prefaţa cărţii lui Ionel Jianu, Brâncuşi, Jean Cassou afirmă că alături de Brâncuşi şi opera sa ne aflăm „pe tărâmul unei simplităţi absolute. O simplitate a originilor, înainte de toate. Brâncuşi este un ţăran român. Şi fără îndoială, ţinutul său natal se află în vecinătatea spaţiilor de unde avea să răsară cea mai de seamă civilizaţie a Mediteranei noastre străvechi. Însă acest ţinut posedă însuşiri anterioare oricărei civilizaţii, însuşiri fundamental preistorice. Aici ne aflăm în epoca vechilor păstori, a zeilor şi a legendelor. În starea naturală, a unei naturi neîmblânzite. O natură fecundă, fără îndoială, care inspiră, dar a cărei prime forme de expresie exclude orice raţionament complicat sau prea elaborat. Spiritul rămâne în forma sa naturală, un spirit elementar, un spirit al munţilor, al apelor şi al pădurilor, conştiinţa rustică, cuvânt al genezei. Un om având asemenea origini are să-şi croiască un destin. Şi în mod evident şi natural, acest destin va lua forma unei aventuri” [apud 13, p.16].

Ajuns la Paris, „În virtutea vocaţiei sale copleşitoare, el se împotriveşte învăţăturilor maeştrilor săi, cu toate că unul dintre aceştia fuseseră cel mai de seamă dintre toţi, marele Rodin, şi se reîntoarce, aprig şi netulburat, la originile sale. Adică la natură, la natura sa primordială care i-a încredinţat secretele. Căci aceste origini sunt de natură cosmogonică, sunt originile creării lumii. Însă acum el este un artist, iar crearea lumii se împleteşte în sufletul său cu creaţia artistică. În această sferă în care s-a statornicit viaţa lui hoinară, originile operei de artă sunt acelea care-l vor preocupa în mod deosebit. O astfel de simplitate îi va atrage atenţia de acum înainte, şi anume simplitatea formelor. Intuiţia l-a purtat înspre ţinutul şi timpul în care această simplitate constituie o chestiune esenţială. Ţinutul şi timpul despre care vorbim poartă numele de Montparnasse. Alţi artişti, veniţi ca şi el din ţinuturi îndepărtate, s-au întâlnit în această nemaipomenită coordonată spaţio-temporală” [apud 13, p.17]. „Alături de el, în faţa lui”, continuă Jean Cassou, „ne simţim cuprinşi de o admiraţie mistică, înţelegând că am avut onoarea de a întâlni cea mai uluitoare învăţătură la care am fi putut spera de-a lungul propriei noastre aventuri: aceea a unui înţelept oriental. Într-adevăr, această filosofie, izvorâtă din revelaţii spontane, ţâşneşte de la sine, prin opacul imanentului către Marele Tot; această filosofie elementară se numeşte înţelepciune: ceva mai străvechi şi mai măreţ decât toate filosofiile […] Închizându-se în această înţelepciune străveche, ţinând strict la principiile cele mai pure fără a le dezvolta, acelea ale existenţei sale, ale naturii şi ale artei, Constantin Brâncuşi a dat naştere unor simboluri care fac din el unul dintre cei mai de seamă sculptori ai tuturor timpurilor” [apud 13, p.18]. Ionel Jianu este şi el de aceeaşi părere, că arta lui Brâncuşi are rădăcini „adânc înfipte în preistorie” [13, p.60]. Sculpturile în lemn înfăţişează simţurilor forţe spirituale, „asemenea cioplitorului în piatră primitiv, pentru care sculpturile erau o modalitate de a pune în acord forma materială cu forţele spirituale. Într-adevăr, Adam şi Eva, Fiul risipitor, Şeful, Regele Regilor evocă povestea omului trăind în universul spiritual popular din ţara lui natală” [apud 13, p.66]. În final aş vrea să mai adaug faptul că din textele şi aforismele lui Brâncuşi   (vezi 1) se pot desprinde mai multe concluzii privind raportul acestuia cu folclorul după cum urmează:

1. Brâncuşi şi-a asumat înţelepciunea populară a ţăranilor din zona Hobiţei, pe care o numea „filosofia naturalităţii” (sau „doctrina străbunilor”), care conţinea „prescripţiile naturalităţii eterne” şi normele de conduită morală. Această „filosofie” reprezintă în esenţă o concepţie ancestrală despre viaţă şi lume a ţăranilor olteni, puternic ancorată în legile unei naturi „spiritualizate” prin faptul că orice lucru care îi aparţine posedă spirit (suflet). Respectarea prescripţiilor acestei „filosofii” şi conştientizarea faptului că omul nu este o fiinţă izolată, ci un continuator al seriei strămoşilor săi, conduce la pace şi echilibru sufletesc.

2. Aplicarea principiilor „naturalităţii” în sculptură conduce la gândire alegorică, simbol, sacralitate şi căutarea „esenţelor ascunse” din materiale.

Arta trebuie deci să intre mereu în „comuniune cu natura” pentru a-i exprima principiile, iar materialele de lucru trebuie să-şi păstreze expresia lor naturală, dată de „viaţa lor proprie”. În acest fel sculptura rămâne o „acţiune a naturii”.

3. Brâncuşi credea într-un cosmos magic, în care orice lucru (viu sau nu) are spirit (suflet). Astfel, „viaţa proprie” a materialelor este dată de faptul că acestea au spirit, care este o „esenţă cosmică” şi în acelaşi timp adevărata realitate a lucrurilor.

Artistul are aşadar, în primul rând, menirea să facă vizibil acest spirit în lucrările lui. Ajungând la această „esenţă” (spirit) el ajunge implicit şi la simplitate. Noua artă a lui Brâncuşi este marcată de această dorinţă de a reda în sculpturile sale tocmai acest „spirit al subiectului” (sau ideea lui), veşnic viu, ceea ce l-a condus la o artă nonfigurativă, caracterizată nu de redarea unor amănunte, ci a esenţialului. Această artă este sintetică deoarece sugerează „esenţialul” (ideea) printr-o „formă–cheie a fiecărui subiect. În acest fel se explică de ce Brâncuşi pornea mereu în creaţiile sale de la „natură” şi de la  „o idee”.

4. Brâncuşi considera că artele au fost mereu apanajul religiei, excepţia făcând-o arta populară („subconştientă”). Arta cioplirii lemnului (care este o artă a „reînsufleţirii materiei”) s-a păstrat la ţăranii români şi la africanii negri, care au scăpat de influenţa civilizaţiei mediteraneene. Şi unii şi alţii au acţionat în sens artistic prin credinţă şi instinct.

5. Decadenţa artistică europeană s-a datorat, în viziunea lui Brâncuşi, pe de-o parte desacralizării Occidentului, iar pe de altă parte rapacităţii şi concurenţei ce caracterizează viaţa omului modern. Acestea din urmă au distrus „regulile naturalităţii”, ceea ce a condus apoi la „sterilitate pe toate planurile” (însoţită de lipsa „bucuriei de a trăi” a oamenilor, incapabili să mai recunoască şi să admire „minunile Naturii”).

6. „Filosofia naturalităţii” după care se ghida Brâncuşi, atât în viaţă cât şi în arta sa, corespunde panteismului animist, credinţă ancestrală a ţăranilor români  (împletită cu religia creştină).

 

 

 

 

BIBLIOGRAFIE

 

1. Zărnescu, Constantin, Aforismele lui Brâncuşi, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2004.

2. Balaş, Edith, Brâncuşi şi tradiţiile populare româneşti, Ed. Fundaţiei Culturale „Constantin Brâncuşi”, Târgu-Jiu, 1998.

3. Jianu, Ionel, Brâncuşi, Ed. Meridiane, Bucureşti, 2002.

4. Bogza, Geo, Zbor peste pol. Pasărea măiastră, în Contemporanul,          17 aprilie 1964, pag.73.

5. Comarnescu, Petru, Brâncuşi, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1972.

6. Pandrea, Petre, Brâncuşi. Amintiri şi exegeze, Ed. Fundaţiei „Constantin Brâncuşi”, Tg-Jiu, 2000.

7. Alexandrescu, Ioan, Cu Brâncuşi la Tg.-Jiu, în Omagiu 100-Brâncuşi, Comitetul de Cultură şi Ed. Soc. al Jud. Gorj, Tg-Jiu, 1976.

8. Medianu, Apriliana, Maestrul Brâncuşi, în Curentul (Bucureşti), 6 octombrie 1930, p.3 – 4.

9. Antonovici, Constantin, Brâncuşi Maestrul, Ed. Semne, 2002.

10. Pogorilovschi, Ion, Viziunea axială a lumii, Bucureşti, Ed. Vremea, 2001.

11. Pogorilovschi, Ion, Cele din urmă şi cele dintâi, Ed. Fundaţiei „Constantin Brâncuşi”, Târgu-Jiu, 2002.

12. Mocioi, Ion, Brâncuşi: Ansamblul Sculptural de la Târgu-Jiu, Comit. pt. Cult. şi Artă al Jud. Gorj, Târgu-Jiu, 1971.

13. Jianu, Ionel, Brâncuşi, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001.

Social Bookmarking
Nu au fost postate comentarii pentru acest articol.