Arta • Istoria - „O poveste despre frică”

Piesa lui Marin Sorescu porneşte de la o idee pe care se altoieşte discursul dramatic: istoria nu este decât „o poveste despre frică”. Fără să o simţi, creşti în ea, căpătând identitate fără nume. E „ceva nelămurit, nu ştii de unde ţi se trage, ca o igrasie”. Consecinţele ei sunt dramatice şi greu de stăvilit.

Frica din ochi dezarmează şi ameninţă, totodată. În încercarea de a realiza portretul lui Ţepeş, Pictorul se simte abandonat de propriul talent. Liniile sunt „greu de prins”, contururile se estompează. Mărturisirea eliberată de orice prejudecată „dezleagă” misterele tabloului pe cale de a se face: „Pot să vorbesc deschis? Mi-e cam frică să vă cat în ochi... Prea mari...”. Şi cum frica ne face egoişti, iar egoismul sfârşeşte ceea ce a început frica, „dezmăţul” simţurilor înşelătoare naşte istorii: ochii „se măresc la acru şi la vorba dulce”.

Dacă e veninos şi condamnă, dacă e „slobod” şi nu înoată în minciună, cuvântul poate „să ia prizonieri şi să-i condamne la moarte”. Altfel, cum se explică moartea repetată, cu fiecare domnitor în parte, a lui Minică, vizionarul care spune că „nu-i plac vremurile şi nici conjunctura. E băltită, duhneşte rău”, chiar şi Ţepeş simte că răspândeşte mirosuri pestilenţiale, dar frica de a recunoaşte este mult mai vârtoasă. Naşte curajul delaţiunii istorice. Dacă „te faci că... tună şi fulgeră”, dacă simulezi fără să te îndoieşti, poţi să câştigi.

Diagnosticul lumii din secolul al XV-lea este alarmant: păcatul şi frica, bolile incurabile ale unui neam aflat la porţile Orientului. Miza istoriei, datoria de Domn „este exerciţiul în forţă” a ideii de Frică. Acest sentiment anihilează reacţiile, paralizează atitudinea şi nimiceşte individualităţile. Datoria faţă de popor este să stai „proţăpit” şi să-l faci să te placă.

O ţeapă pentru fiecare

În cazul lui Ţepeş, frica şi păcatul, înfrăţite, oferă un tablou al exceselor unei umanităţi îngrozitor de păcătoase. Conştiinţa vinei, dispreţului faţă de lume, oroarea de sine şi sentimentul acut al vremelnicelor lumii sfidează orice morală creştină.

„Nimic nu e mai sfânt decât să ridici o cetate în ziua de Paşti. Să joci pământ peste cărămide... şi să munceşti până ţi se sparg ţoalele. Asta de sărbătoare...”, spune Vodă.

Diversiune sau distracţie, nebunia este prezentă peste tot şi dă naştere la sărbători. Să fie doar semnul unei binefăcătoare lecuiri de frică? Aşa se pare, dacă luăm în serios mărturisirea juristului Claude de Rubys, la sfârşitul secolului al XVI-lea: „câteodată este folositor să închidem ochii când poporul  face nebunii şi se bucură, pentru că, ţinându-l prea strâns în frâu, îl aducem la disperare”.

Pentru Ţepeş Vodă, istoria încetează de a mai fi „o poveste despre frică” doar atunci când are conştiinţa privirii dincolo de aparenţe, dincolo de frica de a înfrunta realitatea vie, neconvenţională. Riscul pe care şi-l asumă este dramatic: uitându-se pe fereastră, îl apucă „un val de tristeţe. Ş-un val de dor de ţară... şi un val de jale. Şi-un val de silă”. Transparenţa nu ucide, îngrozeşte şi alterează. Dar prin uşă, ce se poate vedea? Poate drumul spre Orient sau spre România Orientală.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta