Arta • Magia fierului în Europa antică şi medievală

Unele credinţe legate de metale, metalurgie şi secretul cazanelor de topit din tradiţiile chineze, indiene şi mesopotamiene, le regăsim şi în Grecia antică, în diverse legende. Ele au ajuns în Elada prin Asia Mică, mai precis prin Frigia şi insulele răsăritene. Astfel, se pare că dactilii[1] au adus în Creta şi Troada cele dintâi „secrete metalurgice”, în calitate de preoţi ai zeiţei Cibela (1). Fierul meteoric era cunoscut în Creta încă din epoca minoică (2000 î. Chr.). Tot aici a fost găsită şi o bucată de fier magnetic, într-un depozit neolitic, care ar putea fi pus de asemenea în legătură cu cultul Zeiţei-Mamă. La romani fierul era atribuit zeului războiului Marte. El putea să aibă şi diverse virtuţi curative, descrise în Istoria naturală a lui Plinius. La daci magia fierului era ambivalentă: malefică sau benefică. Cu ajutorul ei se puteau provoca ploi din „cerul de metal” (7). În ceea ce priveşte fierul ca tabu, semnalăm faptul că preoţii romani şi sabini nu se puteau bărbieri decât cu brice sau foarfece de bronz şi nu de fier. Când erau obligaţi să folosească fierul – de pildă când săpau inscripţii în pietrele monumentelor – ei trebuiau să sacrifice un miel şi un porc. De asemenea, pentru construcţia vechiului pod sacru de lemn (Pont Sublicius) din Roma, se ştie că nu s-au utilizat obiecte de fier (3).

Interdicţia de a folosi fierul se regăseşte şi la greci, care nu aveau voie să introducă fierul în sanctuare.

Intoleranţa bisericii creştine faţă de credinţele „păgâne” şi o anumită tendinţă progresivă de emancipare a spiritului european într-un sens pragmatic, a făcut ca astfel de credinţe magice să fie din ce în ce mai greu întâlnite de-a lungul Evului Mediu european. Ele au supravieţuit totuşi mai ales în domeniul credinţelor populare legate de minerit.

Astfel, este cunoscut faptul că minerii nu deschideau o mină fără a face slujbe religioase până la sfârşitul Evului Mediu[2], deoarece credeau că acolo trăiesc duhuri subterane (bune sau rele), strigoi, fantome sau alte fiinţe misterioase, cum ar fi Călugărul Muntelui (Maître Hoemmerling) şi La Dame Blanche, care vesteau întotdeauna surpările. Un alt motiv era acela că mina era considerată o „matrice vie în care mineralele zămislesc şi cresc întocmai ca într-un pântec” (1). În Franţa se credea că cel dintâi care a realizat topitul minereurilor a fost Sfântul Péran (patronul minelor), iar gura unei mine carbonifere a fost descoperită pentru prima dată de un fierar, condus acolo de un înger sub chipul unui bătrân venerabil.

 

Magia fierului în credinţele populare din lumea de astăzi

 

În conştiinţa populară contemporană, fierul şi-a păstrat ambivalenţa magică. Din datele strânse de J. G. Frazer (3) se pare însă că natura sa malefică predomină, ceea ce îi interzice utilizarea în mai multe situaţii sau locuri de pe glob. Vom da în continuare mai multe exemple în ambele sensuri. În America de nord-vest fierarii sunt foarte apreciaţi, tradiţia meşteşugului lor fiind secretă şi transmisă numai membrilor familiei. În Africa, unde fierului i se conferă o origine divină şi misterioasă, fierarii sunt respectaţi în Congo (unde se crede că ei au obârşie cerească), la tribul Fani (unde fierarul este preot şi medic în acelaşi timp) şi la tribul Ogowé, care adoră foalele fierarilor pe care le pune alături de alte fetişuri într-un loc sacru.

În India, un trib foarte înapoiat, Bhil, oferă vârfurilor de lance cele dintâi fructe pe care le culeg.

Mentalitatea unei magii a fierului periculoasă pentru om şi a fierului tabu, este mult mai răspândită pe glob, regăsindu-se mai ales la triburi sau popoare înapoiate.

Astfel, tribul Bari de pe Nilul Alb socoteşte fierarii nomazi drept paria. La un alt trib african, Jolofii, nici măcar un sclav nu se însoară într-o familie de fierari, iar la tribul Tibbu, aceştia sunt chiar excluşi din societate.

La eschimoşii din strâmtoarea Behring, în următoarele trei zile după decesul unei persoane sau patru zile după vânarea unei balene, se interzice în sat folosirea uneltelor tăioase de fier, pentru a evita tăierea sau rănirea „umbrelor” (spiritelor) omului şi balenei, deoarece se presupune că acestea sunt prezente în perioada respectivă în orice moment. Dacă de exemplu spiritul omului decedat s-ar răni, atunci oamenii ar fi pedepsiţi cu boală sau chiar cu moarte. Uneori chiar dacă este vorba despre un bolnav se procedează la fel, pentru a nu-i răni „umbra” care se presupune că se desprinde de corp şi se roteşte în jurul său.

La preotul birman – al cărui suflet se credea că în mod frecvent îşi ia zborul şi pluteşte – nu se aducea în casă nici un instrument tăios în general şi de fier în particular.

În unele locuri din China persistă de asemenea obiceiul ca în timpul celor şapte zile de la deces, corpul omului fiind încă în casă, să nu se folosească cuţite şi ace.

În Borneo indigenii au fost alarmaţi la vederea teodolitelor englezilor, punând pe seama lor ploile excepţionale ca intensitate şi durată din perioada l886-l887. Teama ca fierul să nu sperie spiritele naturii face ca membrii tribului Boduwi din Java să nu lucreze pământul cu unelte de fier.

Amintesc aici şi de interdicţia de a purta obiecte metalice în timpul îndeplinirii unor rituri, ca în cazul riturilor islamice ale pelerinajului. În plus, după acestea urmează şi abţinerea de la orice muncă ce presupune focul, ceea ce îi exclude în primul rând pe fierari şi metalurgişti.

Oamenilor le este teamă că fierul ar putea răni spiritele semenilor decedaţi. Pe de altă parte folosesc fierul şi pentru a se apăra împotriva unor spirite malefice. De exemplu, la singhalezi se pune un cuţit pe carnea friptă sau pe prăjiturile care trebuie transportate undeva, pentru a nu fi luate în posesie de demonii care apoi ar putea îmbolnăvi pe cei care vor să le mănânce. De asemenea, când oamenii ies din casă, se ţine o legătură de chei sau un cuţit în mână, pentru ca să nu se strecoare în corpul acestora un diavol. Pe Coasta Sclavilor din Africa, se crede că zăngănitul fierului – purtat ca inele de gât – şi clinchetul clopoţeilor – de la glezne – împiedică demonii să intre în corpul copiilor şi să le întoarcă boala. În Maroc, sub perna bolnavului se pune un cuţit pentru apărare împotriva demonilor care au produs boala.

În Europa, în unele credinţe populare există de asemenea superstiţii asemănătoare. De exemplu, în regiunea muntoasă a Scoţiei, principalul mijloc de apărare împotriva elfilor este fierul şi în general metalul sub orice formă (sabie, puşcă). Un cuţit sau un cui se ia în buzunar pentru a le împiedica pe zâne să-i răpească noaptea pe oameni. Cuiele bătute la capul patului apără lehuzele şi pruncii împotriva elfilor[3]. Tot la scoţieni, muzica la drâmbă îl apără pe vânător de zâne, deoarece coarda instrumentului este de oţel.

Estonienii din insula Oesel nu mănâncă pâine făcută din grâu nou înainte de a muşca o bucată de fier ca mijloc magic de a face inofensiv duhul aflat în grâu.

Teama de a răni sufletul decedatului a fost semnalată la prusieni şi lituanieni, care atunci când pregăteau o masă (pomană) la care pofteau sufletul defunctului, nu foloseau cuţite[4]. Cred că este aici locul să amintesc şi de masa utilizată în spiritism (începând cu secolul XVIII), construită numai din lemn, la care sunt invocate să apară sufletele decedaţilor.

Ca un fapt mai puţin cunoscut, menţionez şi abandonarea – evident, temporară – de către ţăranii polonezi a plugurilor cu brăzdare de fier, la prima lor folosinţă, ca urmare a unui şir de recolte proaste şi reîntoarcerea la cele cu brăzdar de lemn.

Referitor la modul în care sunt priviţi unii fierari din Europa, îl cităm pe R. Guénon, care constată că în multe ţări a existat şi încă mai există un fel de excludere parţială din comunitate „a acelor muncitori care prelucrează metalele, mai ales fierari, a căror meserie se asociază deseori cu practicarea unei magii inferioare şi periculoase, degenerată în ultimă instanţă, în cele mai multe cazuri, în pură vrăjitorie” (4). O opinie asemănătoare o are M. Eliade, conform căruia „teama cu care sunt priviţi în zilele noastre ţiganii fierari şi căldărari, izolarea la care sunt constrânşi în absolut toate comunităţile omeneşti cu care vin în contact se datoreşte în bună parte familiarităţii lor îndelungate cu aceste metale”[5] (1).

Voi prezenta în continuare, pe scurt, unele explicaţii privind credinţele oamenilor referitoare la magia fierului sau la interdicţia utilizării acestuia.

Astfel, conform lui J. G. Frazer, şi în maniera pozitivistă a secolului XIX, superstiţia ce interzice utilizarea fierului se poate datora la trei factori: 1) descoperirea şi utilizarea fierului este relativ nouă în istoria umanităţii şi, ca orice lucru nou, trezeşte teamă, 2) regii şi preoţii considerau că zeii nu agreau fierul, 3) spiritele de asemenea aveau o aversiune împotriva fierului: dacă acestea erau benefice, ele nu îndrăzneau să se apropie de persoanele sau obiectele protejate de fier, iar dacă erau malefice ştiau că fierul poate fi utilizat ca armă eficace împotriva lor (3).

M. Eliade explică prin faptul că tot ce nu aparţine firesc omului (din culturile arhaice sau primitive de astăzi), care vine din „altă parte” şi nu se găseşte în preajma lui în mod natural, altfel spus ce nu participă la „condiţia adamică de existenţă”, este misterios, sacru sau demonic, pentru că schimbă firea omului. Or metalele în general veneau din „altă parte”; fie că erau smulse din matricea lor subterană (minereurile), fie că veneau din cer (meteoriţii), ele aduceau forţe magice, necunoscute şi primejdioase care îl puteau îndepărta pe om de la o stare paradisiacă (1).

După R. Guénon, metalele şi metalurgia au un sens predominant malefic, deoarece ele sunt în relaţie directă cu „focul subteran, al cărui sens se asociază în multe privinţe cu lumea infernală” (4).

 

 

---

^[1] Care, la obârşie, erau consideraţi „duhuri metalurgice”.

 

^[2] Pe alocuri, acest lucru se întâmplă şi astăzi în Europa de est şi de sud-est.

 

^[3] Pentru siguranţă se mai pune un fier de călcat sub pat şi o seceră la fereastră.

 

^[4] Şi nici măcar nu se vorbea, pentru a nu speria spiritul.

 

^[5] De altfel au existat cercetători (ca de exemplu R. Andrée) care au remarcat cât de mult seamănă ţiganii fierari cu fierarii din Africa.

 

Social Bookmarking
Nu au fost postate comentarii pentru acest articol.