Arta • Magia fierului la culturile arhaice orientale

În multe epoci şi ţări s-a constatat că magia s-a contopit şi amalgamat cu religia. Conform însă părerii lui James George Frazer (3), un cercetător consacrat al domeniului, această fuziune nu este originară, deoarece omul se încredea la început numai în magie pentru satisfacerea dorinţelor sale şi doar mai târziu pe aceasta s-au grefat concepţiile religioase.

Unele pietre mai mult sau mai puţin preţioase şi diverse metale, considerate de cei vechi ca fiind înzestrate cu calităţi magice, au fost folosite ca amulete cu mult înainte de a fi folosite ca podoabe. Etapele acestui proces de modificare a semnificaţiei simbolice şi a utilizării unor roci şi minerale, au fost poate cel mai bine surprinse de către Mircea Eliade: „Ceea ce originar era socotit semn al absolutului, capătă mai târziu – pentru alte pături sociale s-au printr-o degradare a sensului – valori magice, medicinale, estetice”. În India, de exemplu, diamantul era o emblemă a realităţii absolute[1], dar o degradare a simbolisticii sale, la niveluri din ce în ce mai joase, conferea acestuia proprietăţi magice, medicinale şi estetice. Se constată în general o degradare a semnificaţiei metafizice a „cosmologicului”[2] în direcţia „esteticului” (2). René Guénon este de părere că la adăpostul unor interpretări magice pot fi conservate şi transmise anumite simboluri[3] sub forma unor supravieţuiri folclorice, ceea ce denotă că magia îşi avea rostul ei. Cum pe tot cuprinsul lumii şi în toate timpurile se găsesc concordanţe clare între simboluri, aceasta denotă existenţa unei tradiţii (doctrine divine) unitare şi primordiale, ale cărei urme se regăsesc pretutindeni în simboluri, legende, mituri şi ritualuri (4).

În acest studiu voi prezenta unele credinţe legate de magia fierului, din trecut şi prezent, insistând mai ales asupra fenomenului de interzicere a folosirii acestuia. Consider că acest demers este folositor deoarece ne poate ajuta să observăm evoluţia mentalităţii – şi deci a spiritualităţii – umane, de la omul arhaic şi până la omul modern. De asemenea se creează posibilitatea de a face unele corelaţii interesante între astfel de mentalităţi, ce aparţin unor spaţii şi epoci diferite.

 

Concepţia fundamentală despre lume (cosmologia) la vechile culturi, începând cu cele din Mesopotamia, poate fi definită ca o omologie totală între Cer şi Lume. Altfel spus, fiecărui lucru de pe Pământ îi corespunde cu precizie un lucru identic în Cer, după al cărui model ideal s-a realizat. Aşadar, lucrurile de pe Pământ – şi prin extensie tot ce cuprinde viaţa omului – sunt doar imagini palide, imperfecte, ale celor care există real la diverse niveluri siderale (1).

În virtutea acestei corespondenţe cosmice, obiectele nu au numai o valoare pragmatică, ci sunt încărcate cu semnificaţii şi energii magice. Aceasta îl obligă pe om să aibă faţă de ele gesturi şi acte dirijate de legi sacre, precise, transformate apoi în ritualuri[4].

Atât civilizaţiile mesopotamiene, cât şi cele afro-asiatice arhaice, au cunoscut şi folosit înaintea fierului terestru, fierul meteoric. Aşa se explică de ce fierul era denumit la sumero-accadieni şi egipteni „metal ceresc”, iar la hitiţi „fier negru din cer”. La egipteni, doar spre finalul civilizaţiei faraonice a început să fie folosit minereul de fier, care a fost însă denumit „fier de pământ”, pentru diferenţiere. Dar descoperirea şi exploatarea unor astfel de minereuri trebuie să fi fost mult anterioară, din moment ce bucata de fier găsită în Piramida lui Cheops (2900 î.Chr.) are o origine cert terestră[5]. Meteoriţii metalici au condus şi la ideea cerurilor metalice de fier, cupru, argint, aur etc. Pornind de aici se poate explica logic credinţa că fierul din morminte are capacitatea de a păstra sufletul mortului în zone sacre, siderale. De asemenea este de înţeles de ce cuvântul grecesc pentru fier, sideros, a ajuns să desemneze originea cerească, stelară, a unor obiecte sau stări (1).

Indiferent însă de originea fierului, celestă sau terestră, acestuia îi erau atribuite virtuţi magice. Meteoriţii mari cel puţin au devenit în mai multe ţări celebre pietre de adoraţie, cum ar fi Ka’aba din Mecca sau meteoritul de la Pessinus, din Frigia, venerat ca imagine a zeiţei Cibela[6].

Această credinţă, întâlnită la vechile culturi ale Mesopotamiei, Egiptului, Indiei şi Chinei se baza pe faptul că metalul provenea din alte „lumi”, încărcate prin excelenţă cu energii magice: meteoriţii din Cer, iar minereul din zonele telurice ale Pământului[7]. De aceea descoperirea minereurilor subterane se făcea doar de către oamenii „inspiraţi”, care primiseră o „revelaţie” de la zei. Astfel, o asemenea activitate sacră putea fi efectuată doar de sacerdoţi, magicieni, vrăjitori, cunoscători ai unor ritualuri ce păstrau în jurul cazanelor de topit minereul „o zonă sacră, alimentată şi păzită de forţe magice” şi care transmiteau mai departe „secretul metalurgic” doar oral (1). Evident, aceşti oameni „misterioşi” – deoarece erau în atingere cu forţa magică a fierului – erau priviţi cu o anumită teamă de populaţia din care făceau parte.

Teama faţă de forţele magice şi malefice ale fierului a mers până acolo încât folosirea acestuia a fost uneori strict interzisă. Dau ca exemplu în acest sens templul (şi de altfel toate altarele) din Ierusalim, la a cărui construcţie nu s-a folosit nici un obiect de fier.

 

 

---

^[1] Piatra – preţioasă sau nu – era socotită în general un semn al absolutului.

 

^[2] Sensul originar al unui simbol (sau rit) era considerat unul „cosmic”.

 

^[3] De origine nonumană.

 

^[4] Sensul ritualului în societăţile tradiţionale era acela de a solidariza individul cu colectivitatea, cu viaţa organizată şi în final cu un „Cosmos viu”.

 

^[5] În mormintele arhaice din Yucatan s-au găsit de asemenea bucăţi de fier.

 

^[6] Aceasta era o variantă a Zeiţei-Mamă din Neolitic, care a devenit în lumea veche a Mediteranei mai întâi o zeiţă a minelor şi metalelor şi apoi a munţilor. Ea revela oamenilor misterele metalurgiei şi totodată îi călăuzea pe drumul nemuririi.

 

^[7] Caz în care minereul era considerat un „embrion” smuls înainte de vreme din matricea Mamei Pământ (adică un fel de „avorton mineral”).

 

Social Bookmarking
Nu au fost postate comentarii pentru acest articol.