Arta • Mitologia mineritului şi magia fierului în folclorul românesc

În concepţia mitică a românului, pământul trece prin trei faze genetice esenţiale: o fază de creaţie cosmică sacră, o fază de „însufleţire” şi o alta de „figurare antropomorfică” (7). Fiind viu, pământul vorbeşte cu animalele, cu oamenii şi chiar cu Dumnezeu.

Imaginea şi implicit rostul Pământului Mumă răspândite în provincia Dacia au fost treptat substituite, între secolele IV şi VI, de imaginea şi rostul Maicii Domnului. În Bucovina de azi există credinţa că „pământul este al Maicii Domnului, pentru că ne hrăneşte” (culeasă de Elena Niculiţă-Voronca, apud 7). De asemenea, vechiul „jurământ pe pământ” s-a transformat în jurământ pe icoane, cruce etc. „pentru că în conştiinţa creştinului trebuia anulată credinţa în puterea divină a Pământului” (cules de P. Caraman, apud 7). Totuşi, chiar şi până astăzi s-au păstrat pe alocuri rituri de naştere, nuntă şi moarte ce ţin evident de cultul pământului.

Munţii mirifici (Godeanu, Retezat, Ceahlău, Găina, Bucegi, Parâng) erau adesea consideraţi reşedinţe ale unor făpturi mitice: demoni, semidivinităţi şi eroi.

Diversele credinţe româneşti despre magia metalelor sunt regăsite mai cu seamă în domeniul mitologiei mineritului[1], unde putem să luăm cunoştinţă în general de diverse superstiţii, credinţe, datini şi tradiţii minere. Din păcate astfel de materiale de teren referitoare la minerit sunt foarte rare şi de aceea voi prezenta în cele ce urmează doar câteva din ele, de ordin mai general, culese de R. Vulcănescu.

Astfel, în general pentru mineri, mina a fost mai ales „un loc necurat”, un fel de „gură a iadului”, aflată sub semnul unui blestem strămoşesc, iar după introducerea Bibliei, un blestem divin. Aceasta ar explica numeroasele accidente petrecute aici[2], datorate spiritelor rele ale subpământului, rocilor şi ocnelor, care puteau apare chiar şi ziua. Pentru a preîntâmpina astfel de nenorociri minerii trebuiau să respecte anumite reguli de „magie a muncii”, iar mai târziu să se închine la intrarea în mină sau să-şi aleagă un sfânt drept patron al minerilor (7).

Probabil că cea mai mare teama superstiţioasă a minerilor era legată de unele spirite ale minei, numite vâlvele băii în Carpaţii Occidentali, zânele minei sau ştimele băii în Carpaţii Meridionali şi duhurile minei în Carpaţii Orientali. Unele dintre acestea sunt benefice, iar altele malefice. Oamenii neutralizau firea demonică a câtorva din ele, purtând talismane la piept sau atârnând în mină icoane.

În Oltenia, la Baia de Fier şi Baia de Aramă, zânele minei erau considerate făpturi adesea monstruoase, jumătate-oameni, jumătate-animale, iar alteori fie oameni, fie animale. Ele aveau puterea de a-i „poci” pe oamenii indiscreţi, luându-le auzul şi văzul s-au paralizându-i. Zânele bune protejau mina de cutremure, prăbuşiri sau inundaţii sau îi avertizau din timp pe oameni de astfel de dezastre.

Aceste zâne sau ştime ale minelor cereau periodic de la mineri daruri sau chiar jertfe.

În minele din Bucovina se mai credea până recent că pietrele au viaţă şi „duh mineral”, create de către „gnomii-făurari”. Natura şi culoarea minereului pur exprimă chiar duhul mineral din el, care apără minereul şi mina din care acesta se extrage. De exemplu Duhul Veninului, adică al „pietrei vineţi”, învineţeşte pe minerii care chinuie pietrele cu ciocanul şi le aduc în cuptoare ca să le topească. Iar minerii care „au ucis cu sete,/pe tăcute şi-ndelete,/sufletu din biata piatră,/să rămână fără vatră…” (7).

„Natura din piatră” a unei făpturi mitice, este considerată de către M. Popescu (apud 7) ca o preluare în folclorul religios creştin a unei teme a cultului lui Mithra petrogenitus şi Sol invictus din Dacia romană, când au pătruns diverse culte care „dominau o Romă atât de profund orientalizată” (N. Iorga, apud 7).

Trebuie însă specificat că „sacralitatea telurică” la care participă minele şi mineralele este o credinţă foarte veche, ce ţine de perioada preistorică în general şi de contextul religios al ocupaţiilor – agricultura şi metalurgia epocii bronzului şi fierului – în particular (1).

În ceea ce priveşte datele despre magia fierului în credinţele oculte ale românilor, trebuie să constatăm că ele sunt foarte rare. Puţine cum sunt denotă totuşi faptul că şi în conştiinţa populară românească fierul a rămas până astăzi încărcat cu puteri nefireşti, cuţitul de fier jucând astfel şi la noi un rol de frunte în magie. De exemplu J. G. Frazer menţionează un obicei din Ardealul de acum două secole, conform căruia după un deces nu trebuiau lăsate cuţite cu tăişul în sus[3] cât mai este mortul în casă, „căci astfel sufletul este silit să călărească pe lamă” (3).

Magia cuţitului era folosită în satele din Gorj şi pentru alungarea spiritelor rele. V. G. Paleolog, care a notat spusele lui Constantin Brâncuşi în legătură cu practicile care s-au observat la venirea lui pe lume în Hobiţa (după cele relatate de mama şi fraţii săi), ne lasă următoarea mărturie: „În apa în care se îmbăia copilul pentru prima dată, se scufunda un cuţit care, prin tăişul său bine ascuţit, va alunga spiritele rele” (6).

Datele pe care le-am cules în sate din judeţul Gorj demonstrează că această credinţă în capacitatea fierului de a alunga demonii este încă vie. Astfel, am regăsit atât obiceiul cuţitului pus în scăldătoarea copilului, dar şi un altul, care arată că nu numai pruncii, ci şi lehuzele pot fi atacate de demoni, dacă nu îşi iau măsuri de prevedere. Ele sunt considerate vulnerabile în faţa duhurilor rele (pentru că „nu au înger păzitor”, deoarece „nu sunt curate”) pe o perioadă de şase săptămâni după naştere, la sfârşitul căreia li se face molitvă. De aceea, în această perioadă, dacă vor să iasă afară după lăsarea serii – şi mai ales după ora unsprezece noaptea – trebuie să poarte asupra lor un cuţit sau o lingură de fier. Astfel de supravieţuiri ale unor credinţe şi chiar a unui „comportament magic” le-am întâlnit în satul Licurici (comuna Totea) şi la maternitatea din oraşul Târgu Cărbuneşti, unde imensa majoritate a femeilor gravide provine din mediul rural.

Specific aici că există şi diverse expresii în limba română care denotă aceeaşi capacitate ocultă a fierului. De exemplu, atunci când se vorbeşte despre ceva rău, se adaugă cu ciudă „fir-ar foarfeca şi fierul”, pentru a anula în acest mod răul respectiv[4].

Fierul este utilizat şi în ritualul descântecului, însă doar atunci când părinţii îşi descântă copilul. Mai exact, în timpul descântecului ei ţin la subsuori un cuţit şi o lingură, pentru că acestea „trebuie să-i fie leacul, deoarece fără ele nu se poate în viaţă”[5].

Magia fierului are la bază şi o preluare rituală[6] a unor caracteristici ale acestui metal, mai ales tăria, duritatea şi perenitatea. De exemplu, atunci când se îmbracă o haină sau cămaşă nouă, se dă drumul peste aceasta la un cuţit sau o lingură, căzând de la bărbie peste piept, până la podea, în ideea că „omul trebuie să fie tare ca fierul pentru a purta cât mai sănătos şi mai îndelungat îmbrăcămintea respectivă”[7].

Tot în sensul de mai sus menţionez şi tradiţionalul obicei de Anul Nou numit Sorcova, în care se urează „Tare ca piatra, iute ca săgeata/Tare ca fierul, iute ca oţelul”.

 

 

---

^[1] Din cadrul mai larg al mitologiei ocupaţiilor.

 

^[2] Prăbuşiri de plafoane şi pereţi, izbucniri de gaze otrăvitoare, inundări cu ape fierbinţi etc.

 

^[3] Credinţă pe care am întâlnit-o de altfel şi astăzi în sate din apropierea oraşului Târgu-Mureş (cum ar fi Ungheni).

 

^[4] Expresia este culeasă de la domnul inginer Vasile Ponea din Târgu-Jiu şi are o probabilă origine moldovenească.

 

^[5] Informaţie de la doamna Teodorescu Maria, din satul Licurici.

 

^[6] Care s-ar putea transmite cumva prin „simpatie”.

 

^[7] Informaţie de la doamna Bădulete Ioana din comuna Totea.

 

Social Bookmarking
Nu au fost postate comentarii pentru acest articol.