Arta • Mitul pădurii în lirica eminesciană

Mecanismul viu al universului eminescian liric se desface într-o diversitate de motive a căror bogăţie dezvăluie un tip de sensibilitate şi de fantezie creatoare romantică. Motivele sale literare derivă din înţelepciuni tradiţionale, toate exprimând căderea dintr-o unitate primordială: motivul vârstei de aur, motivul cuplului, al codrului etc. Dumitru Murăraşu, în excepţionalul studiu ,,Împărat slăvit e codrul" apărut în ,,Comentarii eminesciene"  realiza, pentru prima oară în critica româneasca, o statistică a repetiţiei termenului pădure în opera eminesciană. Pădurea apare de 24 de ori în operele dintre 1870-1874, de 21 de ori în cele apărute între 1875-1878 şi doar de 11 ori intre 1879-1883. Termenul ,,codru" creşte, în

aceleaşi perioade, de la 47 de ori la 55 şi la 62. În interiorul regnului vegetal, pădurea constituie o lume, care cuprinde toate elementele Cosmosului, oglindit în apele din mijlocul ei, în lacurile acelea strâns legate cu luna, soarele şi stelele, din care sorb eternitate şi putere. Dacă în mitologia indiană, pădurea reprezintă locul magic vizitat de sihaştri, ca şi în

mitologia germană sau celtică, unde are aceleaşi virtuţi, pentru Eminescu devine o

prezenţă inedită cu atributele arhaicului, purităţii şi forţei. O afecţiune neobişnuită îl leagă pe poet de spaţiul codrului, apropiere detectată în apelative iminutivale ,,codruţule", ,,drăguţule") sau în ipostaza codrului ca împărat (,,împărat slăvit e codrul", ,,Codrule, Măria Ta"). Şi pădurea este învestită cu darul de a visa şi de a exprima, prin gânduri şi suspine, participarea afectivă la destinul individual şi la cel general-uman. De exemplu în opera ,,Povestea Codrului", se dezvăluie drama unui destin de excepţie, exprimată simplu, în câteva gesturi fundamentale, destin pe care codrul încearcă să îl ocrotească. Pădurea i s-a relevat, de timpuriu ,,copilului" ca un topos cu puteri supranaturale, protectoare, ca un loc unde visul se împleteşte cu realul. Umanul se găseşte sub ocrotirea blândă a pădurii care îi dezvăluie, în dragoste şi în joacă, toate tainele şi frumuseţile dând copilăriei, bucuria şi armonia vârstei de aur. Starea de reverie produce transfigurarea locului: sub lumina fermecată a lunii, pădurea se sublimează intr-un spaţiu paradisiac, cete de cerbi se apropie, vestind o iminentă prezentă superioară, crăiasa delicată, zână a locului. (,,Fiind băiet, păduri cutreieram"). Poezia ,,O, rămâi" înseamnă o chemare insistentă şi dureroasă, aproape de îndrăgostită, pe care pădurea o adresează celui care pare a pleca. Astfel îşi doreşte să împiedice ieşirea copilului din fericita vârsta de aur şi să-l ferească de semnul crud al destinului, amintindu-i de toate darurile pe care i le-a făcut. Pădurea devine un mic Cosmos acordat în perfecte armonii şi copilul, un prinţ

fermecat de vrăjile lunii. Lipsa de răspuns a copilului la blânda chemare a înţeleptei, la irepetabilele privilegii ale copilăriei, refuzate cu inconştienţa vârstei devine destin: ,,Şuieram l-a ei chemare/Ş-am ieşit în câmp râzând". Cel plecat a pierdut accesul la mistere şi la sensul lucrurilor, vorbind despre neputinţa reintrării în fericita stare de copil, totul rămânând ca un plânset grav al amintirii: ,,Unde eşti, copilărie/Cu pădurea ta cu tot?" Aflat sub vraja iubirii, eul îşi doreşte o posibilitate  de refacere a armoniei pierdute. Reintrarea în spaţiul sacru al codrului nu se poate îndeplini decât prin reîntoarcerea în copilărie, astfel reducându-se impactul grav al destinului. Numai acum norocul şi iubirea capătă dimensiuni ludice: ,,Şi să fim din nou copii, / Ca norocul şi iubirea/Să ne pară jucării”. În „Revedere”, adresarea afectuoasă a poetului concentrează mărturisirea stării actuale după lungi călătorii în timp şi spaţiu, dovedind curajul reîntoarcerii la elemente primordiale. Însă, pentru codru, trecerea timpului întăreşte conştiinţa eternităţii sale, ca un adevărat geniu al locurilor implicit şi

detaşat, totodată uimeşte neparticiparea codrului la suferinţa condiţiei umane supuse trecerii ireversibile a timpului. Tot poemul exprimă dăinuirea codrului, păstrător mitic al unor permanenţe la care rătăcitorul pierde accesul: „Iar noi locului ne ţinem/Cum am fost aşa

rămânem/Marea şi cu rănile, / Lumea cu pustiurile,/Luna şi cu soarele,/Codrul cu izvoarele.”

Se pare că de codru se leagă, în concepţia eminesciană, un destin mai înalt decât cel individual, p încărcătură magică învestitoare cu un tip de cunoaştere superioară ce îi lipseşte omului comun. În el regăseşte copilăria, istoria de aur a neamului, promisiuni pentru viitorime. Spaţiul paradiziac al începutului este codrul, un templu universal în care bălţile se clatină, palpitând de o viaţă eternă. Interesantă este viziunea poetică din opera „Codru şi salon”, unde pădurea este asociată cu copilăria, cu „ochii plini de visuri” şi cu limbajul dispărut al basmelor. Tot aici, salcâmul este spaţiu social, unde tânărul demonic are un suflet rănit şi o inimă străină căci a abandonat timpul istoric şi iluzia Cosmosului armonios în favoarea gândirii critice. Gândirea de tip critic face de neînţeles sfântul grai al naturii, „stinge ochiul” vizionar al Greciei antice, punând sub semnul întrebării natura şi chiar arta. Sentimentul iubirii luminează labirintul codrilor, conducând către centrul pădurii, inimă ascunsă a lumilor, marcată de prezenţa acvaticului ce îngemănează eternul şi trecătorul. Drumul spre mijlocul codrului este un drum al farmecului care topeşte într-un univers muzical spre vraja iubirii. (Povestea teiului). După întâlnirea cu prinţul pădurii dăruind Blancăi, universul miraculos al pădurii se închide integrând în povestea sa şi „istoria” celor doi tineri: „Se tot duc, se duc mereu/Trec în umbră, pier în vale”. (Povestea codrului). „Adormind de armonia/Codrului bătut de gânduri” (Dorinţa), descoperind „codrul cu verdeaţă” (”Floare albastră”). Vizând codrului de fagi „/Povestea codrului sau rătăcind „Pe cărare cu cotituri/unde noaptea se topeşte/Glasul vechilor păduri” (Lasă-ţi lumea,) îndrăgostiţilor le este redată pădurea copilăriei şi sacrul grai al pădurii. Universul Daciei îndepărtate este un spaţiu al cadrelor neexploraţi, zeii daci se adunau „în verdea-ntunecime a pădurilor”, iar zâna Dacia plutea pe un fluviu ce se adâncea în codri străvechi. Aceste timpuri străvechi ascundeau codri plini de taine, chiar şi soarele atingea cu razele sale de aur coamele copacilor: „Soarele trecând

pe codri a lui roată de-aur” moale/Vârfurile verzi de codri le îndoaie-n a lui cale”. „Râul, ramul” (Scrisoarea III) implică o participare de tip mitic la lupta pentru independenţă, ele apar un mit voievodal legat de apărarea vitejească şi credincioasă a pământului strămoşesc. În „Muşatin şi codrul” ţara acoperită de păduri avea nebănuite puteri secrete. „Acu cinci sute de ani/Numai codru îmi erai/Împrejur creşteau pustii/Se surpau împăraţii,/Neamurile-mbătrâneau,/Crăiile se treceau,/Numai codrii tăi creşteau”. „Rămas schimbat de la începuturi, având în el concentrarea de forţe a obârşiilor, codrul e prezenţa şi martorul unei încremenite măreţii din timpuri mitice, participând la voievodala strălucire şi la cunoaşterea magică legată de acea vreme a Daciei grandioase, păstrate ca un model perfect a cărui atingere se reîncearcă prin eroi succesive şi eroi aleşi, ca Muşatin. În consecinţă, aşa cum nota G. Călinescu, în creaţia eminesciană numai omul este un fenomen, în timp ce codrul, marea, râul, luna sunt idei, divinităţi, mituri.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta