Arta • Numele poetului şi identitatea mamei

de Prof. dr. Zenovie C ÂRLUGEA
Vizionari: 750
28 Mai 2010 Ora: 13:12

„Ştiţi că numele meu vine de la Argeş? Argeş = Arghesi – Arghezi”, perora scriitorul faţă de prietenul Gabriel Ţepelea, în redacţia revistei „Argeş”, la care, în 1967, susţinea rubrica „Bilete de papagal”. „Mi-am luat numele pentru a ieşi din anonimat”, spunea Arghezi – „pentru a mă deosebi de mulţimea Theodoreştilor”. Dorea un nume care să „zbârnâie”.[1] Să precizăm că numele de Tudor Arghezi, cu care semna pe la începutul secolului (1900), a fost oficializat doar la 9 mai 1956 – prin schimbarea numelui şi prenumelui din Theodorescu Ion în Arghezi Tudor. În acest fel, pseudonimul literar a devenit numele oficial al scriitorului.

Privitor la originea numelui Arghezi, mai mulţi cercetători şi-au exprimat fel şi fel de ipoteze. Dacă, bunăoară, Emil Manu îşi da cu părerea că pseudonimul Arghezi ar proveni de la originea grecească a verbului a tăbăci, a argăsi, avându-se în vedere îndeletnicirea de tăbăcar (cojocar) a bunicului, D. Micu vede în pseudonim o combinaţie a ereticilor schismatici Arie şi Ghezzi…

Aceste supoziţii se dovedesc, însă, fără temei în faţa unor evidenţe documentare. Poetul semnează pentru prima dată cu numele Arghezzi, în 1898, poemul în proză „Senar”[2], însă „semnătura care-l consacră definitiv, la care uneori renunţă dar şi revine, Tudor Arghezi, apare în «Linia dreaptă», publicaţie pe care o plănuie în perioada când lucrează la Mitropolie şi apare la 15 aprilie 1904, sub numele prietenului său Vasile Demetrius”.[3]

Numele Tudor Arghezi poate fi întâlnit în scrierile pe care tânărul din Elveţia le trimite profesoarei Arétie Panaitescu, la Bucureşti, în perioada 1903-1906, o corespondenţă formată din 60 de scrisori, care acoperă una din cele mai puţin cunoscute etape din viaţa poetului.[4]

Pe lângă pseudonimul „Tudor Arghezi” care l-a făcut celebru şi care provine, desigur, din prenumele bunicului dinspre tată, Tudor Cojocaru, şi numele mamei sale, Rozalia Argheşi (dovedit documentar, prin actul de naştere al avocatului Alexandru Pârvulescu, „fratele uterin” al poetului[5]), marele scriitor a semnat cu o mulţime de alte pseudonime, unele semnalate de Gh. Catană ori Mihail Straja, în „Dicţionarul de pseudonime”: Matei Corbora, Strapontin, „Ierodiaconul Iosif” (pe când lucra la Mitropolie) ori „Ex-ierodiaconul Iosif” (când semna teribilele sale tablete-pamflet referitoare la unii reprezentanţi ai ierarhiei ecleziastice, precum Sofronie Vulpescu zis „Popa Iapă”), Cocó, T. Argeş, Ion Tudor, Lara Teobaldo, Blok. Notes, Ion Până-n Gât ş.a.m.d..

În mai multe rânduri, Baruţu T. Arghezi, autorul câtorva lucrări cu caracter memorialistic şi documentar, repetă ideea ascendenţei pe linie paternă a tatălui său: „Obârşia familiei, din spiţa paternă, este gorjenească, tatăl său, Nicolae Theodorescu fiind originar din Cărbuneşti.[6] În şcolile făcute porecla acestuia era «Cărbunică», dată de colegii lui amuzaţi de această origine deosebită de altele mai comune. Primul lui copil, un băiat, s-a numit Ion, transformat mai târziu în Iosif când a intrat în cadrul mânăstiresc, dar imediat modificat în Arghezi (oarecum conspirativ în momentul în care a început să publice). Numele Arghezi, după spusele chiar ale scriitorului, venea de la râul Argeş, unde părintele său îşi stabilise o vreme (la Piteşti) domiciliul.

Din partea noastră maternă, originea se defineşte în plaiurile bucovinene, maica noastră, Paraschiva, coborând dintr-o familie răzeşească mult înainte de primul război mondial. O fire răzbunătoare, dreaptă, hotărâtă şi cu suflet bun. Căsătoria cu Arghezi a fost simplă şi pe viaţă.” [7]

Odată cu ridicarea „Mărţişorului” (casa, copiii, modul de viaţă patriarhal), Arghezi îşi afirmă acea independenţă multrâvnită, în siguranţa căminului conjugal, a vieţii de familie.

„Cea mai spectaculoasă achiziţie a personalităţii argheziene – observă universitarul craiovean Marin Beşteliu – este, însă, descoperirea în sinele său a mentalităţii ţărăneşti despre viaţă, descoperire datorată, în parte, şi Paraschivei. Cel care n-a locuit niciodată la ţară îşi descoperă gena ţărănească şi o transformă în blazon”, integrându-se în acest fel unei spiritualităţi „pe care o avea în sânge şi de care se leagă coborând spre străbuni, spre stirpea sa gorjenească”.[8]

Conştientizând, aşadar, ceea ce în fiinţa sa exista în stare latentă, Arghezi „descoperă şi integrează în eul său tiparele arhetipale ale unei mentalităţi ţărăneşti”.[9]

El, ca scriitor şi tată de familie, trăieşte în lumea Mărţişorului acel sentiment de siguranţă civică şi independenţă morală - „ireductibilă independenţă”[10],- cu vocaţia gospodărească a unui om aşezat. Acest mod de viaţă este conform cu tabla de valori a originii sale ţărăneşti, ocrotită de viziunea creştinismului cosmic.

Este vorba de o chemare a originilor ţărăneşti, însă, spre deosebire de Brâncuşi, care o avea proaspăt în sânge şi o va manifesta ca atare în habitatul parisian, Arghezi o redescoperă cu o intuiţie şi lucidă fervoare. În fiinţa sa se dezvoltă sentimentul mândriei ţărăneşti şi tiparul în care îşi va proiecta personalitatea deja manifestată în puseuri, vizează obârşia paternă cu mentalitatea ei pandură, ca dominantă organică a spiritualităţii şi diferenţierii regionale.

Este atât de întreţesută şi organică această identificare, încât ea trece, din planul vieţii, în acela al Operei, cu o extraordinară forţă, de la observaţia social-caracterologică la autenticitatea şi expresivitatea limbajului. Oltenismul arghezian, departe de a fi ceva trucat sau bovaric, exprimă, deopotrivă, realitatea unei opere şi idealitatea unei conştiinţe artistice. Geniul arghezian îşi trage sevele din această fundamentală osmoză.

Dacă, în privinţa ascendenţei paterne, lucrurile sunt, oarecum, clarificate, în ceea ce priveşte stabilirea identităţii materne s-au iscat mai multe ipoteze şi controverse:

„Problema ascendenţei materne şi mai ales paterne a poetului a făcut obiectul unor întinse şi complicate dezbateri în presa de specialitate, de cert interes biografic, dar de o importanţă, desigur, secundară faţă de revelaţiile spirituale ce se cuprind în corespondenţa sa către familie, atât cât a rămas.”[11]

În urma publicării, în 1982, a documentarului „Tudor Arghezi. Autoportret prin corespondenţă” (264 p.), în îngrijirea lui Barbu Cioculescu, s-a stabilit că mama poetului, de la care, de altfel, poetul şi-a luat şi numele, este Rozalia Argheşi, născută la 1861 la Sechelidzban, lângă Braşov, de origine germană şi de religie catolică, fiica lui Ion Argheşi (m. 1890) şi a Sofiei. Rozalia a locuit între anii 1885 şi 1930 la „adrese la care a domiciliat comersantul Manole I. Pârvulescu şi pe care Rozalia nu l-a părăsit niciodată. Din cei trei copii ai acesteia cu Manole I. Pârvulescu nu a trăit decât Alexandru, recunoscut de M.I.Pârvulescu în 1901[12] (Ion, viitorul scriitor, era din prima căsătorie a acesteia cu „comersantul” Nicolae Theodorescu). Rozaliei poetul îi trimitea, din Geneva, scrisori, în perioada 1907-1910, pe numele Maria Theodorescu, ţinând astfel „să dea mamei sale naturale, în cartier, statutul de mamă legitimă”.[13] Grijulia mamă îi expedia pachete la Geneva, trimiţându-i: gâscă friptă, cozonac, icre, măsline…Înţelegem că fiul mai mare avea grijă de traiul celor rămaşi acasă, cărora, se înţelege, le trimitea şi sume de bani. La data respectivă, Rozalia Argheşi avea în întreţinere pe Alecu (Alexandru), „fratele uterin” (născut la 5 ianuarie 1891), din legătura cu Manole Pârvulescu, şi pe Eliazar, fiul poetului din legătura acestuia, pe când era călugăr la Cernica, cu profesoara Constanţa Zissu.[14]

Din scrisoarea trimisă din Geneva „miercuri seara, De Crăciun” (1908), poetul aminteşte de o consangvină legătură:

„Dulce mamă,

Primeşte cele mai bune urări învăluite în cele mai largi doruri pe cari ţi le trimite cel ce te iubeşte mai puternic şi mai frumos, deopotrivă cu Alexandru, pe lumea asta în care cei mai scumpi sunt totdeauna cei de un sânge şi de-o nădejde.

Vă sărut pe obraji, pe frunte şi pe mâni şi sărută pentru mine pieptul lui Eliazar, la locul unde-i bate inima.

Al d-tale în veci,

Iosif”.[15]

În corespondenţa purtată cu „Maria Theodorescu” – care numără nu mai puţin de 29 de scrisori trimise de tânărul Iosif de la Geneva şi Paris în perioada 6 iunie 1907 – 20 iunie 1910,[16] - apelată cu „Dragă mamă”, „Scumpă mamă”, „Dulce mamă”,[17] poetul îşi exprimă dorul de cei dragi, îşi asigură familia că se află în slujbă şi este bine, îndemnându-i pe toţi să aibă încredere în el şi să reziste, căci credinţa şi nădejdea lor vor fi răsplătite…

Acest fapt îl ştiau vechii săi prieteni rămaşi la Bucureşti, ca Demetrius, Galaction[18] şi Cocea. Şerban Cioculescu, care-l vizitase, începând din 1928-29, pe poet, la Mărţişor, afirmă că Arghezi îşi adusese mama la Mărţişor pentru a îngriji de copiii Mitzura şi Baruţu: „Am luat şi masa împreună, mai târziu, la Mărţişor; ea şedea la celălalt capăt al mesei, între cei doi copii, supraveghindu-le buna ţinută, dar nu scotea o vorbă. Avea un statut de domesticitate. Afară de vechii prieteni, ca Demetrius, Galaction şi Cocea, care ştiau că [Rozalia] e mama lui Arghezi, ceilalţi o credeau o «nemţoaică la copii» (…). Era o femeie muncită, îmbătrânită poate înainte de vreme…”. Chipul ei se poate vedea într-o fotografie publicată în 1980 de revista „Manuscriptum”[19], în stânga fotografiei din 1938, făcând parte din grupul Demetrius, Paraschiva, Mitzura şi poetul în centru (în 1938, Rozalia Argheşi avea 76 de ani).[20]

C. Popescu-Cadem (care se înşelase în privinţa tatălui lui Arghezi[21]), în cercetările sale, arată că din căsătoria Rozaliei Arghezi cu Manole I. Pârvulescu (patronul băcăniei „Steaua Dunării”, în perioada 1886-1902, decedat în 1918), au rezultat trei copii, din care a trăit doar cel ce va deveni avocatul Alexandru Pârvulescu, „fratele uterin” al poetului (Ş. Cioculescu). Acestora (şi fiului său Eliazar) le scria poetul de la Geneva, în perioada 1907-1910, dar pe numele „Maria Theodorescu” (numele de împrumut[22]), „pentru a-i crea în cartier o stare civilă clară” adevăratei sale mame, prima soţie a lui Nicolae Theodorescu.[23]

Este de-a dreptul uluitor ceea ce aflăm tot de la C. Popescu-Cadem[24], că Rozalia Argheşi a murit „în Spitalul de cronici mintali din comuna Bălăceanca, uitată şi părăsită de toţi, la 3 iulie 1944”.

„Nu de toţi!”, corectează Şerban Cioculescu, căci avocatul Alexandru Pârvulescu, fiul,- căruia Şerban Cioculescu îi reproduce certificatul de naştere, - „a plătit întreţinerea în spital şi a acoperit cheltuielile de înmormântare”.[25]

E, totuşi, de mirare cum poetul nu a scris nicăieri despre mama sa, făcând caz numai de ascendenţa paternă, probabil dintr-un disconfort de ordin biografic şi personal… Aici e marea dramă a poetului, care-şi va lua numele, ca o mare taină, de la ambii părinţi (Tudor de la bunic şi Arghezi de la mamă), şi nu de la numele antic al râului Argeş, cum a încercat să abată atenţia eventualilor biografi şi cercetători…

Desigur, ipoteza oarecum documentată a lui Şerban Cioculescu nu este împărtăşită de Mitzura Arghezi, considerând-o drept o atingere gravă adusă originii parentale…

Într-o scrisoare adresată celor rămaşi în ţară (mama sa Maria Theodorescu/Rozalia Argheşi şi fratele mai mic Alecu), tânărul Iosif, ajuns în străinătate, face, într-o lungă scrisoare datată „luni, 6 decembrie, 09.Geneva”, o mărturisire impresionantă privind intenţia de a se realiza aici şi, mai ales, originea modestă a neamului său:

„Preocuparea mea actuală este să-mi fac o situaţie solidă prin meritele mele şi defel prin protecţiile altora, şi apoi o preocupare luminoasă, aceea de a da lui Eliazar educaţia pe care i-o visez. Aşa se perfecţionează oamenii, de la generaţie la generaţie, şi ce n-am putut avea şi găsi noi, vor avea şi vor găsi făcut urmaşii nooştri (…)

„Acum câteva sute de ani oamenii de teapa noastră erau purtaţi robi ca dobitoacele. Acum câteva zeci de mii de ani ne mâncau fiarele prin păduri, rătăceam goi şi îngroziţi prin pustii, fără case, fără drumuri şi cine era mai tare decât noi ne ucidea. Gândiţi-vă la 5 milioane de săteni din ţara noastră care, având drepturi la pământuri, la bucate şi la onoare, trăiesc pentru ca să nu moară, ca haitele de câini. Plângeţi-vă, dragii mei, cât mai puţin. Răbdarea voastră, durerile voastre nu se poate să fie nerăsplătite”.

Conştiinţa trudnicei urcări a „treptelor”, amintită în primele versuri ale „Testamentului” era clară încă de pe acum în mintea poetului:

„Ce să facem? Avem în drumul nostru de suit mai multe trepte sociale ca să ajungem acolo unde sărăcia noastră nu ne-a preparat, unde averea altora ne-a luat-o înainte. Pe un astfel de calvar trebuie să te târăşti cu răni multe pe trup, şi trebuie să speri, trebuie să-ţi fie sufletul plin de lumină albastră cum este cerul, pilda noastră, oameni cu inteligenţă. E o mecanică sufletească în natură [în text: „naturală”] ca şi-o mecanică fizică.”[26]

Tânărului Iosif i se prezisese, în casa gazdei sale din Geneva, la 13 ianuarie 1910, de către „baba surdă de la Vevey”, ad litteram: „Domnule, ce viitor! Străluceşte peste tot. Rege n-ai să fii pentru că ai ieşit dintr-o familie foarte modestă… dar ai să fii ceva ca un rege. Ai tras pân-acum todeauna pe dracul de coadă. De-aici înainte ai să vezi… Aur cu găleata!…”[27]

Destinul poetului se va dovedi unul de excepţie, pe măsura năzuinţelor şi caracterului granitic al preopinentului în care s-a întrupat un oltenism în majora lui emergenţă:

„Apucat pe drumuri la vârsta de unsprezece ani, nevoit să pribegească «după pâine» [cum zice în «Tatălui meu»], lipsit de căldura căminului familial, adolescentul se reculege însă, biruind într-însul vigoarea biologică a puiului de oltean, hotărârea indefectibilă de a răzbate, de a se cultiva şi de a se afirma răsunător, chiar dacă a rămas cu studiile gimnaziale neisprăvite.”[28]

NOTE

[1] Vasile Gh. Şega, profesor la Liceul „Tudor Arghezi” din Târgu-Cărbuneşti, a descoperit în Condica de botezaţi, cununaţi şi morţi pe anul 1859 de la Biserica Sf. Ilie din Craiova data naşterii lui Nicolae Theodorescu, fapt consemnat într-un articol din „Gazeta Gorjului” (30 august 1975) şi „Luceafărul” (nr. 36/1975).

2 „Viaţa nouă”, nr. 6/19 aprilie 1898.

3 Florea Firan, Pe urmele lui Tudor Arghezi, Ed. Sport-Turism, 1981, p. 56. Poetul debutase la 25 iulie 1896 în „Liga ortodoxă” cu tableta „Din ziua de azi”, semnând cu adevăratul său nume: Ion N. Theodorescu, revenind în coloanele publicaţiei la 30 iulie 1896 cu poezia „Tatălui meu”, semnată Ion Theo.

4 Barbu Cioculescu, Autoportret prin corespondenţă, Ed. Eminescu, Bucureşti,1981, pp. 128, 144.

5 Şerban Cioculescu, Argheziana, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1985, pp. 446 şi 468.

6 La 21 mai 1991, în faţa Şcolii primare din Duţeştii Cărbuneştilor, s-a pus, prin grija factorilor cultural judeţeni, o modestă placă de marmură cu înscrisul: „Din acest binecuvântat pământ al Gorjului îşi trage obârşia marele poet român, Tudor Arghezi.” Cf. Ion Cepoi, Arghezi şi Gorjul, în „Crinul satelor”, periodic al Societăţii Cultural-Ştiiţifice «Jaleşul», Stolojani-Gorj, serie nouă, nr. 5-6, septembrie 1994, p.28.

7 Baruţu T. Arghezi, „Duhovnicească. Psalmi. Testament”, Ed. „Dacia”, Cluj-Napoca, 2001, p. 127.

8 „Tudor Arghezi – poet religios”, Editura „Cartea Românească”, Bucureşti, 1999, pp. 60-61.

9 Ibidem, p. 61.

10 „Scrieri”, vol. 23, p. 33.

11 Barbu Cioculescu, „Tudor Arghezi. Autoportret prin corespondenţă”, Ed. Eminescu, 1985, cap. II: „Către cei de-un sânge şi de-o nădejde”, pp. 47-58.

12 Ş. Cioculescu, „Filiaţia lui Tudor Arghezi după corespondenţă”, în „Argheziana”, ed. cit., 1985, pp. 442-448.

13 Ibidem, p. 468.

14 Într-o scrisoare către tânăra Arétie Panaitescu, care se găsea la Braşov, într-un institut confesional, îi mărturiseşte acesteia că ar fi cutreierat şi el cândva împrejurimile Braşovului, poate în copilărie sau adolescenţă – „de presupus cu sau în familie”, adaugă Barbu Cioculescu: „60 de

scrisori către Arétie Panaitescu, 1903-1906”, în „Tudor Arghezi. Autoportret prin corespondenţă”, ed. cit., p. 29.

15„Tudor Arghezi. Autoportret prin corespondenţă”, ed. cit., Scrisoarea LXIX, p. 205.

16 Corespondenţă achiziţionată în 1968 de B.A.R. de la avocatul Alexandru Pârvulescu din Buftea, fratele după mamă al poetului, şi aflată la cota/numerele 148.870-148.881 (12 scrisori) şi 148.882-148.892 (16 scrisori).

17 A se vedea Scrisorile LXIX, LXXVII , dar şi pag. 205, 213, 215, 222, op. cit.

18 Gala Galaction afirma că pe mama lui Arghezi o vedea des în anii şederii poetului la Geneva şi că „vorbea cu accent străin”, iar numele de Maria Theodorescu „era numele de împrumut al Rozaliei Argheşi, pentru a-i crea în cartier o stare civilă clară”. Apud Şerban Cioculescu, op. cit., p. 447.

19Anul XI, nr. 2 (39), p. 186.

20 Şerban Cioculescu, op. cit., p. 470.

21 V. „Manuscriptum”, nr. 2 şi 3/1975: „Legendă şi adevăr în biografia lui Tudor Arghezi” şi „Din nou despre tatăl lui Tudor Arghezi”.

22 C. Popescu-Cadem („Manuscriptum”, VII, 1/22, 1976, p. 153) afirmă că Maria Theodorescu fusese soţia tatălui natural al lui Tudor Arghezi, care în 1883 se remăritase, decedând la 26 iulie 1895. În scrisorile sale trimise din Elveţia şi Franţa (1905-1910), poetul se adresa Rozaliei Arghezi cu acest nume, pentru că, după cum afirmă Şerban Cioculescu, „Arghezi însă ţinea să dea mamei sale naturale, în cartier, statutul de mamă legitimă şi ca atare îi scria pe numele răposatei”, observaţie care Mitzurei Arghezi „nu i s-a părut concludentă”, ţinând „morţiş să fi fost tatăl ei fiu legitim, aşa cum reiese din actul de deces al lui Arghezi, publicat tot de Cadem, în aceeaşi revistă (an. VI, 2, 1975, p. 157), fiica poetului considerând acest act „autentic” (Şerban Cioculescu, op. cit.., p. 468).

23 Ş. Cioculescu, op. cit., p. 447.

24 „Manuscriptum”, nr. 1, 1976.

25 Ş. Cioculescu, Ibidem, p. 448, din corespondenţa cu av. Alexandru Pârvulescu: „Frate uterin cu Ion N. Theodorescu, el însuşi fiu nelegitim, recunoscut de asemenea mai târziu, Alexandru Pârvulescu a decedat la o dată ulterioară vânzării corespondenţei şi trecătoarei noastre relaţii”, op. cit., p. 447. Sau: „Rozalia Arghezi a trăit, a avut doi fii, unul cu N. Theodorescu, altul cu M.I.Pârvulescu, ambii nelegitimi, dar înfiaţi mai târziu”, op. cit., p. 448.

26 Scrisoarea LXXVII, din 6 dec. 1909, Geneva. Cf. B. Cioculescu, „Tudor Arghezi. Autoportret prin corespondenţă”, ed. cit., pp. 220-221.

27 Scrisoarea LXXX, ed. cit., p. 225.

28 Şerban Cioculescu, „Poetul sfâşierilor lăuntrice”, în „Argheziana”, ed. cit., p. 211.