Arta • O Carte a Gorjului

Scriind de atâtea ori despre oameni, întâmplări şi realităţi olteneşti, însă nelipsit cu gândul de la obârşia sa gorjenească pe linie paternă, Tudor Arghezi s-ar fi regăsit, desigur, într-o formulă artistică de confesivitate reflexivă, într-o Carte a Gorjului, despre care aflăm – de la Baruţu T. Arghezi, – că ar fi dorit s-o scrie.

În patetica evocare „Povestiri din Mărţişor”, Baruţu T. Arghezi mărturiseşte că Arghezi „pregătea Gorjului o carte, scrisă în parte după război, dar dispărută în umbrele unor ani contradictorii”. Aşadar, lucrarea nu a mai apărut, însă o serie de poeme din volumul 1907 – peizaje, ca şi din ciclurile Cântare omului, Adenda sau Carnet, „îşi au izvorul în acest moment al lagărului…”[1]

Ideea nu trebuie să ne surprindă, întrucât încă din 1944, când semna epistola-prefaţă la volumul de schiţe şi nuvele al lui Al. C. Neicu-Calotescu, poetul îi recomanda acestuia, dincolo de subiectele abordate, să se aplice mai mult asupra realităţilor gospodăreşti şi, cu talentul său descriptiv, să realizeze „o carte (…) a Gorjului în carne şi oase, frumos şi tragic, o carte ca o Psaltire, pe care dumneata o poţi vedea, gândi şi scrie cu adevărat.”

Scrisoarea-prefaţă, trimisă din Mărţişor, este datată „10 Ianuarie 1944” şi din ea înţelegem că prozatorul, Calotescu-fiul, îl adusese cu automobilul de la Târgu-Jiu la conacul din Broştenii Turcenilor, în ziua eliberării sale din lagăr (20 decembrie 1943):

 

„Iubite domnule Calotescu

 

Cu numele Caloteştilor mi s-a familiarizat cerneala încă demult, şi nu numai aceea din călimară. Prin Octombrie trecut a intrat în basmul din Broştenii şi Turcenii lor, şi litera mea de tipar, cu nişte amintiri olteneşti, publicate în voluminosul op al Săptămânii Olteniei.

Şi sunt numai câteva zile, înaintea căderii zăpezii în pomii celui din urmă Crăciun, de când străbătui distanţa dintre Târgul Jiului şi moşia din Broşteni, de-a lungul Gorjului, cu dumneata, şi de-a-ncolo ’nainte cu părintele matale, până la Filiaşi: doi Caloteşti, doi Gorjeni, doi scriitori, fără să pot prea mult deosebi, la masa gospodărească a conacului de la Jii, care-i dintr’înşii tatăl şi care fiul, deopotrivă de tineri amândoi.

În slăbiciunea de a prefera Oltenii şi pe Gorjeni înaintea tuturor bunilor Români şi nu fără pilde concludente din familia părintească, m-am obişnuit să socotesc tinereţea fără bătrâneţe ca un bun gorjenesc.

 

Nu s-ar fi putut să iasă această carte fără ştirea unui confrate, asimilat şi mai strâns cu Gorjul în toamna anului 1943 şi căruia îi place, ca un dar, să semneze pentru dumneata un cuvânt în pagina de subt copertă. Multe din paginile următoare îmi erau cunoscute până a nu fi încercat, după satisfacţia lecturii întregului volum, această plăcere, şi nu se putea ca fiul, crescut între slovele bibliotecii familiei şi manuscrisele ei şi foiletonând revistele din toată lumea în cerdacul gospodăriei, cu auzul furat de orchestrele tăcerii dimprejur, să nu ia condeiul tatălui pe furiş, ca să se tălmăcească în felul lui.

Acest debut al dumitale afirmă prea suficient darul povestirii pentru ca imaginaţia, nelipsită nicăeri din paginile ei, să nu ceară compensaţia şi alianţa strictă a observaţiei, de-a dreptul pe obiect. Ai norocul să-ţi stea la îndemână un material pe care alţi scriitori, căutându-l în deşert, îl inventează şi dau literaturii, după reţetă, o viaţă a satelor convenţională şi o ţărănime confecţionată, pe când scriitorii de la ţară aplică oraşului reţeta inversă.

Străbătând alături de dumneata vre-o cincizeci de sate gorjene, am intrat, şi mi-am permis să-ţi atrag atenţia asupra ei, într-o lume absentă din literatura noastră, zguduit de tristeţea unui pitoresc cu oamenii cei mai vioi şi poate că şi cei mai deştepţi, impresionat de frumuseţea pustie a peisajelor înăsprite de o chiciură albă, mişcat de căutătura profundă, întoarsă către automobil, a vitelor din drum: nişte vite de Apocalips, flocoase şi cu bărbi de ieromonahi.

Cititorul mai jos iscălit aşteaptă de la condeiul dumitale descriptiv şi o carte, iubite d-le Calotescu, a Gorjului în carne şi oase, frumos şi tragic, o carte ca o Psaltire, pe care dumneata o poţi vedea, gândi şi scrie cu adevărat.

 

T. Arghezi.

10 Ianuar 1944.” [2]

 

Era, desigur, în această confesiune, o chemare a obârşiilor, dacă nu un glas al sângelui, care curgea, testimonial, în venele unui scriitor conştient de imensa povară a brazdei şi de

 

„…sàricile pline

De osemintele vărsate-n mine.

 

Ca să schimbăm, acum, întâia oară,

Sapa-n condei şi brazda-n călimară,

Bătrânii-au adunat, printre plăvani,

Sudoarea muncii sutelor de ani.

Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite

Eu am ivit cuvinte potrivite…”

(Testament)

 

Cunoscător, desigur, îndeaproape al lumii rurale, în complexitatea manifestărilor socio-etnografice, tânărul Calotescu, un povestitor apreciat al „Ramurilor” craiovene, scrisese un eseu remarcabil despre „Literatura Poporană Română”, publicat în „Gorjanul”, ziarul lui Jean Bărbulescu de la Tg.-Jiu.[3] Dar nu toate povestirile şi nuvelele sale (precum „Negru pe alb”, în care urmăreşte un caz de psihoză ereditară din familia unui înalt magistrat de la Curtea de Apel) se aplecau asupra sufletului ţărănesc.

Deşi nu-i lipseau „imaginaţia” şi „darul povestirii”, – după cum aprecia Arghezi –, tânărul Al. C. Neicu-Calotescu (fost student clujean, la Drept), fiul marelui proprietar din zonă, crescut în vechiul conac al Caloteştilor din Broştenii Gorjului, scria într-o optică oarecum „intelectualistă”, fără a se apleca prea mult asupra tipurilor şi moravurilor caracteristice lumii rurale, sacrificând, oarecum, acest realism de amănunt unei literaturizări estetizante. De aici observaţia penetrantă a poetului-prefaţator, care realizează exact opţiunea tânărului scriitor, şi îndemnul ca fiul marelui proprietar din Broştenii Turcenilor să scrie o carte a Gorjului „în carne şi oase, frumos şi tragic”, acea „carte ca o Psaltire”, pe care Gorjul ar merita-o din plin.

Deşi nu a realizat o asemenea carte, sunt de găsit, totuşi, în opera lui Arghezi, în mod fragmentar, desigur, realităţi, oameni, întâmplări din lumea gorjenească. Baruţu T. Arghezi ne încredinţează de acest fapt, precizând:

„O serie întreagă de poeme din volumul 1907 ca şi din ciclurile Cântare omului, Adenda sau Carnet îşi au izvorul în acest moment al lagărului…”[4]

 

*

 

Într-o asemenea „Carte a Gorjului”, în care emblematice rămân portretele lui Tudor Vladimirescu[5] şi Constantin Brâncuşi[6], am putea regăsi figuri de prim-plan sau de-a dreptul merituoase ale vieţii social-culturale din România, din prima jumătate a secolului al XX-lea, precum Grigore Iunian[7], Ion Cornoiu[8], sergentul Nicolae Răiculeanu[9], C. Calotescu-Neicu[10] sau col. Şerban Leoveanu şi Jean Bărbulescu – bunii săi prieteni din perioada detenţiei târgujiene.[11]

Între atâtea figuri umane, pline de vitalitate, plină de un farmec aparte rămâne „durda gorjeancă” evocată în „Cimitirul Buna-Vestire”, „slugă la bucătărie” în casa Profesorului. Inspirându-i pe candidaţii la doctorat şi făcând, astfel, concurenţă „domnişoarei” (nepoata magistrului – „cimpanzeul feminin al familiei”), această „gorjeană neagră” – purtând „doi fluturi de aur de urechi rotunzi, printre zulufi” şi „o salbă spânzurată în jgheabul din sân”, –  este întruchiparea unei feminităţi reprimate, care, însă, atunci când este provocată, se dăruieşte cu o voluptate instinctivă şi devoratoare. „Pofta somnoroasă a oltencii cu colţul fotei sumes” se dezlănţuie, procurând tânărului doctorand Unanian plăcerea unui freamăt de contagioasă intimitate, la care vine să participe, dincolo de „opreliştile de etică şi de cultură”, însăşi „domnişoara”-nepoată din casa Profesorului. Scena, amintind de masculinitatea gesticuală şi senzualitatea încinsă macedonskiană, se păstrează, totuşi, în cadrele artisticităţii, oricâtă culoare naturalistă s-ar întinde preţ de câteva pagini.”[12]

 

*

 

„Se poate spune cu certitudine – scria cercetătorul Florea Firan[13], –  fără teama de a greşi, că Oltenia cu pământul şi oamenii ei au condiţionat într-o anume măsură activitatea creatoare a autorului Cuvintelor potrivite.

Al. Dima, istoricul şi criticul literar comparatist, în studiul său „Aspecte ale valorificării moştenirii literare”, dezvoltă această idee, susţinând că «orice om de ştiinţă, orice artist, orice literat, vine de undeva, dintr-un loc anumit şi precis al patriei lui… care nu poate să nu-i condiţioneze – într-o măsură – activitatea.» Dar Arghezi şi-a exprimat-o în scris şi verbal ori de câte ori s-a ivit prilejul.

Un aspect simplu, ca acela de a-şi încheia unele autografe sau scrisori către oameni din părţile Olteniei «cu dragoste oltenească», explică iarăşi simpatia dar şi afinităţile sale de ordin biologic şi etnic cu această zonă.”

Evocând legăturile lui Tudor Arghezi cu Gorjul nu poţi să nu aminteşti că o bună parte din seva operei sale, din specificitatea lingvistică trimite la obârşia gorjeană revendicată fervent de poet. Şi poate că dacă această sevă (energie) şi specificitate n-ar fi existat, Arghezi n-ar fi putut schimba faţa poeziei române, aşa cum după Eminescu numai un Blaga, un Barbu sau un Nichita Stănescu au făcut-o…

Imaginea unui Arghezi – poeta faber, artist meşteşugar („fierar al cuvântului” – Ilarie Voronca[14]), ca şi Paul Valéry în literatura franceză, s-a impus de la sine, fără putinţă de tăgadă, în ideea că – vorba poetului – „versul  e cristalizarea geometrică a Poeziei”.[15]

Plictisit de literatura „inexpresivă, moale, cu aderenţe mucilaginoase”, Arghezi mărturiseşte dorinţa de a scoate cuvintele din inerta lor denominaţie, proiectându-le într-un „ludism” al imaginaţiei, cu proaspete şi nebănuite valenţe expresive.[16]

Ov. S. Crohmălniceanu vorbea despre „Oltenia lui Arghezi”, o entitate istorico-geo-socială şi spirituală de largă cuprindere. Arghezi însuşi dând dovadă de „o agresiune spirituală”, de „o mare vitalitate”, dar şi de „o sprinteneală în gândire”, nu va face decât să exprime acea „natură activă, practică, dezgheţată a sufletului naţional”. Aceasta „iese la iveală prin Arghezi”, poetul fiind atras de ceea ce „e iute, ascuţit, bătăios în firea românului”.

Dacă uneori a displăcut ce scrie Arghezi, rareori a fost contestat chipul cum scrie, observă Tudor Vianu în „Arta prozatorilor români”.[17] Artist „prodigios”, stăpân pe o „imaginaţie ingenioasă”, scriitorul încalcă deseori „regulile sintaxei”, „ordinea topică”, chiar „înţelesul propriu al cuvintelor”, fără însă ca scrisul său „să trezească sentimentul unei limbi false”. Ceea ce a uimit în primul rând la Arghezi este acea „virtuozitate stilistică”, neaşteptată şi jucăuşă: „Limba devine plastică în mâinile sale şi plăcerea pe care o resimţim faţă de succesul unui astfel de exerciţiu riscat face parte din ordinea satisfacţiilor pe care ni le procură jocul şi virtuozitatea. Scriitorului i-a plăcut adeseori să se înfăţişeze pe sine însuşi ca un meşter abil al cuvântului, un artizan care nu vrea să-şi atribuie alte merite decât acelea ale îndemânării şi hărniciei meşteşugăreşti.” (T. Vianu).

„Muntenismul” limbii argheziene e un fapt de domeniul evidenţei, îmbogăţit cu lexeme arhaice, religioase, argotice şi chiar neologice. Foarte frecvente, adevărată pecete stilistică, sunt cuvintele provenite din graiul „cu-ndemnuri pentru vite” şi, la acest nivel al lexicului popular, filonul cel mai bogat, oltenismul în cel mai autentic spirit se impune cu tărie, colţos, tăios, mereu în ofensivă şi totdeauna încărcat de o proaspătă expresivitate.

Iată câteva aspecte ale oltenismului lexical arghezian, remarcate, de altfel, de cercetătorii operei atenţi la provenienţa resurselor lingvistice.[18]

E vorba mai întâi de variantele fonetice aparţinând limbajului popular, care intră în poezia şi proza lui Arghezi în ingenioase, dar autentice, forme de singular şi plural, de felul:

- căşi, nicovăi, cătărămi, grăniţi, băniţi, blăni, cucuvăi, cămeşi, săcure, păreche, săcară, părete, mădulări, uluce, cracă, livede, călindare, ciaun, ghiers/ghiersuri, haşchie/hăşchii, gâligani, deşt/deşti/deşte, ţintizoi etc.

- trăsare/trăsar, împărăchea/împărăchere, a hodini, a se bolnăvi, fincă etc.

- todeauna, înnainte, zintâi, launloc etc.

- fitecui/fitecine, fieşcare, feldefeluri, câteşcâte, câteştrei etc.

- niscai, niscaiva, niţică etc. Pe lângă acestea, un număr considerabil de arhaisme, de cuvine şi expresii specifice limbajului popular alutan, aşa-numitele regionalisme / oltenisme, dimpreună cu un lexic deloc neglijabil din arealul religios, ba chiar lexeme argotice, presărate pretutindeni în opera sa, dau farmecul unei limbi literare inconfundabile, în care factorii de specificitate şi diferenţiere sunt atât de activi încât am putea spune că limbajul poetic arghezian este un idiom poetic aparte capabil a exprima geniul oltenesc al graiului dintre Dunăre, Olt şi Carpaţi. Iată câteva citate din poezia argheziană în coloritul lor specific:

 

„La mii de poşti departe şi peste zeci de grăniţi

El ne-a cărat avutul în doniţe şi băniţi.”

(Păianjenul negru)

 

„Zece sate răzeşeşti

S-au pornit spre Bucureşti.

De la munte, trei judeţe

Pleacă, minte să ne-nveţe (…)

Altele la Cotroceni,

Gloată mare de olteni,

Fierb ceaunul pe coceni.

Au venit, să se strămute-n

Care, ca la şapte sute,

Cu căţei,

Şi cu purcei,

Cu căldări, cu pirostrii,

Cu copăi şi cu copii.

În palatul acesta, măi,

Sunt o sută de odăi,

De încap, bătu-i-ar sfinţii,

Oltul şi cu Mehedinţii,

Şi mai sunt cămări şi căşi

Cu izmene şi cămăşi,

Să îmbraci, de-a lung şi latul,

Muieratu-n tot Banatul…”

(Doină pe fluier)

 

„Te trezeşti şi te mai miri

Cu panduri şi Vladimiri

Şi cu lumea de strânsură

Care-ţi bagă pumnu-n gură

Şi te scot şi din moşie,

Să le faci cărăuşie…”

(Doină pe nai)

 

„Ai alungat săracul venit flămând la uşe

Să-ţi ceară o lipie târâtă prin cenuşe.

Stă-ţi sufletul pe-o cracă deasupra gropii tale

Şi croncăne-n pustiul suişurilor goale…”

(Destine)

 

„E nevoie să-ţi explic:

Eşti prea mare. Fă-te mic.

Uită regula o dată

Şi, cu cartea dezvăţată,

Mergi niţel de-a buşile.

 

Poţi închide uşile,

De ţi-e teamă şi ruşine

Să te faci de râs ca mine.

Ieşi din dogmă şi, tiptil,

Fă-te la citit copil….”

(Prefaţă, Ţara Piticilor)

 

„Slavă domnului făcuşi

Todeauna tot ce vruşi,

Unde-mi bat undrelele

Ţi-ai uscat obielele,

Unde-ascut săgeţile

Tu-ţi piepteni mustăţile…”

(Cântec de faur)

 

„Pământul, ţarina, bucatele,

Puse-n spinarea mea cu toatele,

Oameni şi turme şi vine,

Brazde zguduite,

Potecile, miriştea,

Durerile, neliniştea,

Ploaia, negura, vântul,

Hohotul, spaima, frământul…”

(Cuprinsul)

 

„Ai văzut cum Dumnezeu ne păcăleşte,

De ne trece lucrurile printre deşte?

Ce şiret! Ce calic! Ce tertipar!

Pune un lucru tot într-alt tipar…”

(Ai văzut?)

 

„A gândit oare Tudor Arghezi când a dat interviul revistei «Les lettres francaises» – se întreba un cărturar gorjean cu prilejul aniversării centenare a lui Arghezi, – la Gorjul care a fost leagănul legendarului Iancu Jianu, locul de unde a pornit celălalt Tudor, Vladimirescu cu pandurii, meleagurile părinţilor Ecaterinei Teodoroiu, eroina de la Jiu, pământul de unde va străjui veacurile, ridicându-se în tării, nesfârşită, Coloana, ce-l uneşte cu cerul sau locul de unde şi-au luat zorul păsările măiestre ale lui Constantin Brâncuşi?

Arghezi şi Brâncuşi sunt gorjeni, dar opera lor nu cuprinde detalii ale specificului gorjenesc, ci esenţe româneşti, devenite universale.

Legat organic de pământul străbunilor prin afinitate de ordin biologic şi etnic, acumulând îndelung o energie ţărănească ce izbucneşte elementar în cuvinte, Tudor Arghezi are convingerea perenităţii operei ce va rămâne mereu tânără, aşa cum dorea să rămână poetul. (…) Prin familia Teodorescu, Gorjul a dat lumii pe unul dintre cei mai mari poeţi, a cărui operă, nemuritoare, poartă ca pecete locul obârşiei, pe solul variat şi adânc al patriei:

 

«Zăresc în mine şesuri şi temelii şi munţi,

Cu ceruri printre piscuri şi râuri pe sub munţi.»

 

…Cântecul arghezian creşte în intensitate când porneşte din peisajul pământului strămoşesc, iar ecourile şi vibraţiile estetice, neîntâlnite la un alt poet, dobândesc melodii necunoscute când topesc în ele sufletul minunat al oamenilor din Gorj.”[19]

 

*

 

Reflectând asupra specificului românesc în opera lui Arghezi, Ov. S. Crohmălniceanu constată că atât „experienţa istorică” particulară a poporului nostru, cât şi o anume „sensibilitate” formată în cadrele unui mod de viaţă specific, au făcut din Arghezi „un poet într-adevăr reprezentativ pentru ethos-ul românesc”: „După Muntenia lui Anton Pann, Moldova lui Eminescu şi Ardealul lui Goga, vorbeşte acum Oltenia lui Arghezi” (s.n.)!

Dincolo, însă, de inevitabilele „particularisme” – „fatale oricărei mari creaţii artistice” – mult mai important este faptul că în opera lui Arghezi se reflectă acele „trăsături aparte ale sufletului naţional”, unele ignorate, iar altele, prin bagatelizare, devenite cusururi. Tocmai aici intervine „puternica originalitate” a scriitorului. El se va război cu mentalităţile şi prejudecăţile tocmai pentru a fi încercat (cu succes, desigur) să reabiliteze acele trăsături caracteristice sufleteşti ale poporului nostru, prezentate de obicei într-o lumină mai puţin favorabilă. Aşa incriminata „neseriozitate” ori „adaptabilitatea” oltenească, de care s-a făcut atâta caz, sunt înţelese de Arghezi ca trăsături de „vioiciune intelectuală”, ca încercări de a trece cu surâsul şi gluma peste vicisitudinile soartei, ca dovezi de vitalitate, agerime şi sprinteneală intelectuală, în general ca reacţii şi atitudini ale naturii active, practice, dezgheţate ale specificului naţional, care „ies la iveală prin Arghezi” – românul practicând un fel de „rousseaunism” instinctiv, ceea ce i-a dat adăpostul şi siguranţa existenţei sale istorice.[20]

 

NOTE

 

[1] Editura „Mihai Eminescu”, Oradea, 1995, p. 116.

2 C. Neicu-Calotescu, „Debut. Schiţe şi nuvele. Cu o scrisoare a domnului T. Arghei”, Editura „Ramuri”, Craiova, 1944, 180 pagini.

3 „Gorjanul”, an. VIII, nr. 13-14, 12 aprilie 1931.

4 Baruţu T. Arghezi, loc. cit., p. 116.

5 Conferinţă-radio, 8 decembrie 1933. Publicat în „Luceafărul”, an XXV, nr. 16 (1041), 17 aprilie 1982, pp. 1-3, semnat Tudor Arghezi; reprodus în Scrieri, 33, pp. 203-208, nota bibliog. p. 437.

6 A se vedea tabletele publicate în „Seara”, an IV, nr. 1540, 3 mai 1914  (reprodus în „Scrieri”, 29, pp. 165-167) şi nr. 1590, 23 iunie 1914, semnat T.A. (reprodus în vol.Tudor Arghezi - „Tablete de cronicar”, ESPLA, 1960, 279-281 şi „Scrieri”, 29, pp. 172-174.)

7 „Bilete de papagal”, an II, nr. 305, 2 februarie 1929, pp. 1-2, semnat T. Arghezi şi în „Secolul”, an I, nr. 9, 10 aprilie 1932, p. 1, semnat T. Arghezi.

8  „Seara”, an IV, nr. 1227, 17 iunie 1913, p. 1, semnat Ex-Ierodiaconul Iosif N. Theodorescu.

9 „Scrieri”, 13, Poarta neagră, 1934, EPL, Bucureşti, 1966, pp. 43-47. ş.a.

10 „Amintiri olteneşti”, în „Oltenia”, Fundaţia regală, Craiova, 1943.

11 ”Gorjiul şi «Gorjanul»” în „Adevărul”, 1946, preluat de „Gorjanul”, an XXIII, nr. 45, 11 dec. 1946, p. 1, col. 1-3.

12 „Cimitirul Buna-Vestire”, Partea I, 9.

13 „Pe urmele lui Arghezi”, Editura Sport-Turism, Bucureşti,1981, p. 35.

14 „Integral”, nr. 3/1925, număr consacrat poetului.

15 „Vers şi poezie”, în „Linia dreaptă”, nr. 2 şi 3 / 1 martie 1904.

16„Ars poetica .I. Scrisori către o fetiţă”, în „Adevărul literar şi artistic”, 18 dec. 1927.

17 Ed. Contemporană, 1941, cap. „Intelectualişti şi esteţi”.

18 Al. Bojin, „Fenomenul arghezian”, Ed. didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1976, pp. 115-140.

19 Constantin Bistreanu, „Tudor Arghezi, poetul pământului străbunilor gorjeni”, în „STUDIUM”, Tg.-Jiu, anul X, nr. 13, iunie 1980, p. 10.

20 Ov. S. Crohmălniceanu, „Miracolul arghezian”, în „Literatura română între cele două războaie mondiale”, II, Bucureşti, Ed. Minerva, 1974.

 

 

---

Social Bookmarking
Nu au fost postate comentarii pentru acest articol.