Arta • Opera Ioanei Andreescu - punte între două culturi

Ce trebuie ştiut despre Ioana Andreescu? În primul rând că a fost prietenă cu Eugen Ionescu, Emil Cioran şi Mircea Eliade. Că şi-a dat doctoratul, cu Paul H. Stahl, în 1980, la Paris, la École des Hautes Études en Sciences Sociales. Că în România a publicat în 1968 la E.P.L. un volum de proză „Soare sec”. Că în Franţa a tipărit tot în Oraşul-Lumină două romane: Soleil aride (Grasset, 1972), Discours sentimental (La Table Ronde, 1984) şi două cărţi de antropologie socială şi istorică: Mourir à l’ombre des Carpathes în 1986, şi Où sont passés les vampires? (Payot, 1997).

Prezentând-o românilor, într-un eseu, Iordan Datcu e convingător. Posedă calităţile de rigoare: de critic avizat, de metanarator, de hermeneut, de po(i)etician, de istoric etc. În pagini alerte, cu incursiuni în psihologia Ioanei Andreescu, în arta şi ştiinţa ei de autentică scriitoare şi solidă exprimare în domeniul atât de dens şi paradoxal atât de transparent (eu i-am zis al transaparenţei - n.m. I.P.-B.) al antropologiei.

Proza Ioanei Andreescu - subliniază Iordan Datcu - are meritul sociologic fireşte şi abia apoi stilistic-estetic - de a fi atacat regimul dictatorial din România, de a-l fi denunţat, de a-l fi demascat pur şi simplu, într-o Europă nostalgică după socialism, comunism etc. (vezi scrierile unor Sartre, Marcuse, Malraux, Aragon, Eluard, Camus etc.)

Fiecare literă, textul în întregime, sunt produsul unei călătorii fascinante în propria memorie, călătorie, pe care întreprinzând-o, Ioana Andreescu se eliberează de o obsesie a copilăriei (Stalin şi toată această tragicomedie politică dintr-o Românie practic ocupată de sovietici, şi în care cooperativizarea forţată a distrus realmente o cultură şi o civilizaţie ţărănească trainică şi de durată, întemeiată pe arhetipuri (şi morfo-arhetipuri)).

Citind eu însumi din scrierile Ioanei Andreescu, am fost mult mai bine motivat în a o reţine, în biblioteca-mi ionaionică, pe o dimensiune mai degrabă involuntară (exact în sens negrician): aceea a parodierii romanelor realismului socialist.

„Şi o face cu ironie şi umor” - se pronunţă şi clujeanca Ruxandra Ceseranu, într-un articol din „Steaua” din 1991 (nr.2-3), intitulat „Priveghiul lui Stalin, undeva, într-un sat românesc”.

În avangarda etnologiei situate, Ioana Andreescu şi Mirela Bacou le urmează unor „monştri sacri” precum Constantin Brăiloiu, Al.I. Amzulescu, Mircea Eliade, Dimitrie Gusti, Ovidiu Bârlea, Paul H. Stahl, Mihai Pop, Petru Caraman, Ernest Bernea, Petru Ursache, Nicolae Panea.

Ele ne iniţiază, prin remarcabile contribuţii personale, într-o nouă mitologie a morţii. Pe care Ioana Andreescu de pildă a găsit-o în Gorjul ei natal. Iată deci că, după Constantin Brâncuşi, o altă gorjeancă se consacră la Paris, cu o lucrare spectaculoasă: Mourir a l’ombre des Carpathes, unde autoarele impun un concept inedit: sub comunism moartea este administrată ca un patrimoniu, cel mai personal şi mai încărcat de semnificaţii pentru că se raportează la ziua de mâine, toate aceste zile de mâine ţinând deopotrivă de lumea aceasta şi de lumea cealaltă. Ioana Andreescu şi Mihaela Bacou au sesizat pe teren glisarea de la tradiţionalul sărindar la autofuneralii. Noua mitologie a morţii, care se degajă din noile rituri, din noua gestionare a morţii propune şi o nouă geografie a lumii de dincolo, în care cei buni îşi vor avea lăcaş pe un munte, într-un spaţiu de dulci coline, pe un platou al lor, celor răi, dimpotrivă, le sunt rezervate văgăunile. Proiecţie mioritică („Pe-un picior de plai/pe-o gură de rai”) care nu are nimic în comun cu percepţia occidentală a Infernului şi Paradisului. În plin secol douăzeci, la porţile lumii noastre, într-un spaţiu unde s-au împletit influenţele Orientului şi ale Occidentului, moartea îşi recapătă prerogativele sale milenare dezvăluindu-ne spectacolul măreţ al artei de a muri pe care ni-l oferă Ţăranii români.

Concluziile Ioanei Andreescu şi ale colegei sale sunt într-adevăr „eretice”, pentru o ţară ortodoxă ca România. Obedienţa de ieri (şi de azi, vai, cu o neobrăzare ieşită din comun) a Bisericii a dus la compromiterea statutului ei originar. Ea nu mai satisface setea de absolut a omului, căzând în „dezmăţul” Puterii ahtiate după bani şi după privilegii. Ca atare, românul simplu a taxat-o drastic schimbând ritualul de înmormântare într-un cult al strămoşilor. S-a ajuns astfel la un sincretism între spiritualitatea păgână, reconsiderată şi sporită, şi cea creştină, trecută pe al doilea plan... Şi la o stranie unire între batjocură şi taină, între scepticism şi misticism.

Într-o Românie chipurile marxistă, ateistă, materialistă etc. credinţele şi riturile populare au subzistat cu forţă. Ele au constituit un fel de contra-greutate, un mijloc de apărare pentru prezervarea identităţii colective. Studiul celor două etnografe instituie, ca text, un limbaj de specialitate cu chip uman şi plin de vitalitate - supremă persiflare a obiectului său declarat, Moartea.

În finalul cronicii de faţă, iese de la sine în relief o primă concluzie: opera literară şi ştiinţifică a Ioanei Andreescu a aşezat încă o punte între cele două culturi: cea română şi cea franceză. Din aceasta, conchide şi Iordan Datcu, cititorul francez a aflat multe aspecte social-politice din România anilor totalitarismului: una mincinoasă, cum de altfel a rămas şi în prezent prin clasa ei politică (?). Comunicările ei cu tematică românească au impus totuşi în Occident o Românie reală, autentică şi profundă: nu pe aceea a lui Gheorghe Gheorghiu Dej şi Nicolae Ceauşescu ci pe aceea tradiţională a ţăranilor din Arcani, Hobiţa, Brădiceni, Tismana, Runcu, Stoina, Dobriţa (mai exact din Gorj).

De altfel, Ioana Andreescu s-a născut pe 24 ianuarie 1934, la Stoina. Doctoratul şi l-a luat pe 8 decembrie 1980, în antropologie socială şi istorică cu teza „La sorcellerie au XX-ème siècle: pratiques magiques en Petite Valachie (département du Gorj)”.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta