Arta • Paradigma postmodernistă sau atestat pentru figuraţie

Nu mai ştiu unde, dar această poveste s-a petrecut de mult, tare de mult. Pe când se potcovea puricele la un picior cu 99 de ocale de fier, şi se-arunca în slava cerului şi tot zicea că e uşor (că nici gravitaţia nu se inventase), pe când se iscălea musca pe perete (că nu scria şi nu citea nimeni în locul ei), mai mincinos cine nu crede, a fost odată un concert. Artista venise tocmai  de departe ca să concerteze la noi. La noi, cei rătăciţi într-o sală mică, în care stăteam destul de lejer, ca în bancul cu creierul în capu’ mic. Atmosfera se încălzea cu greu iar artista nu ştia ce să creadă: poate că noi suntem prea severi, ştim tot şi îi desconsiderăm programul, poate nu e destul de convingătoare, toate problemele şi le făcea, fără măcar să-i treacă prin cap că vina o poartă doar însuşirea noastră neaoşă.  Deodată ceva începu să foşnească. Ceva, sau cineva , sau cineva foşnea ceva, pe fondul unui miros de transpiraţie când bluza e de plastic şi paltonul descheiat.  Încercam să ghicesc după zelul şuşotelilor care intrau în contrast cu măiestria neprefăcută a pianistei. Ţineam în braţe Cartea ei de Aur, Livre d’Or,  în care mai lipea câte un afiş care să-i ateste trecerea minunată, ca un abur de lumină, prin aceste locuri, încă  stăpânite de Dracula. Aplecată asupra pianului părea că nu-şi mai doreşte altceva, decât să dăruiască. În fundu’ sălii cineva, cu numele nimănui se ridică, prinse uşa deschisă şi, ţuşti, deveni liber, că doar liber şi fără vină în iresponsabilitatea sa, se titularizase tot ”pe pian”, că doar şi pianu’ e de lemn. Sărmană figură a părinţilor săi… şi cioara zisese că puiul ei e cel mai frumos şi cel mai deştept, dar încă nu-l propulsase la titulatură, că în decenţa ei, cioara încă mai considera că minunatul său fiu este bun doar să cânte în codru. Mă gândeam că acum se va aşterne acea linişte decentă, în care chiar dacă nu-ţi place, stai  cuminte, mai ales, dacă ai absolvit şi a doua facultate, adică cei 7 ani de-acasă. Dar foşnetul însoţit de un soi de explicaţii continua. Ce se-ntâmplă ? Se strângeau semnături ! Doamne, ce-o fi ?Se-ntocmise acea inepţie, proces verbal - scris despre această acţiune cu mulţi absenţi şi trebuiau semnături ! Chiar aici am ajuns ? „Adeverinţă” sau  „atestat” pentru figuraţie? Nu e destul că ne purtăm forma fără fond  ca fruntea cea fără de minte peste care ştampila e obligatorie ca s-o ateste că face, totuşi, umbră ?Chiar trăim epoca  „Diplomelor  pentru băgătorii de seamă” ? Punctele şi cruciuliţele unui sifilis social? „Portofolii”, sau „portofele”, că nici nu ştiu cum se mai cheamă, apreciate „la cântar”şi care nu semănă deloc cu Livre d’Or ?  În această seară, la acest concert, în vraja muzicii adevărate, un reprezentant misionar al substratului local îşi flutura nestingherit facultatea mai bătrână decât Sorbona:  cea de   AJUTOR DE BĂGĂTOR DE SEMĂ !!! În timpul nemulţumirilor mele manifestate faţă de conduita execrabilă,   unul din discipolii celui care vă povesteşte luă un 4 la disciplina  indisciplinei.

( Dacă elevul e premiant şi laureat la Olimpiada şcolară, la PIAN ?) Ce performanţe aveaţi la această vârstă, voi, cei pe care vă atestă doar hârtia ? Câtă lipsă de imaginaţie pentru un autor de procese verbale-scrise !!! Gândindu-te că şi copilul tău ar putea deveni victima unor complexaţi,  trebuia să încerci mai întâi:

- cu ţinutul mâinilor în sus, măcar o oră, aşa, ca să-i faci muşchetari: unu’ pentru toţi, toţi pentru unu’ ! cu ruptul urechilor, că nu le mai trebuie că doar sunt de la muzică şi acum, mai nou, mai post-modernist e să transformăm solfegiile în comentarii despre orice,  „clasica” în manea şi să decretăm afonii cu auz absolut, că, poate s-o fi rugat şi pentru ei cineva…

A fost o seară minunată. Se petrecea un fenomen artistic demn de inspiraţia lui John Cage: tăcerea scenică era înlocuită cu absenţa publicului. Doar noi mai puteam rivaliza cu minimalismul despre care nu se mai ştie dacă e tehnică sau concept (insuportabilă incertitudine !). Această întâmplare e pur imaginară. Orice asemănare cu persoanele reale e pur întâmplătoare. Nu-mi asum răspunderea isteriei în masă şi nici  a spumelor la gură  chiar şi de De Lup. „Locotenenţi” ai domniilor trecătoare, decât să loviţi copiii pentru că n-aveţi curajul să vă luptaţi cu cei mari, mai bine plecaţi ! Lăsaţi-ne învăţământul mai sărac la număr dar mai bogat în simţul bun, că în urma voastră, oricum va trece mult timp până se va repara tot ce aţi stricat voi, aureolaţii comisiilor cu titluri prefăcute ! Într-un sistem incert, copiii sunt singurii judecători adevăraţi.  Poate tocmai de-aia !!!

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta