Arta • Paradigma postmodernistă sau modelul educaţional

Ca trăitori ai spaţio-temporalităţii postmoderniste, ne punem întrebarea legitimă : când a început criza modelului uman şi implicit a modelului educaţional? Odată cu paradoxul antinomiei cultură-civilizaţie? Renaşterea oferă modelul uman ideal sau înstrăinarea conştiinţei de divinitate prin plasarea omului ca „centru al universului”? Tiparul lui Gutenberg din jurul anului 1430 este un semn al culturii, sau riscul civilizaţiei care a înlocuirii originalului cu copia ? În mod deosebit, în ţările post-comuniste modelul educaţional trece şi el printr-o perioadă de criză. Într-o societate în care lipsa proprietăţii era asociată iluzoriu însuşirii „sărac şi curat”, a dezvoltat haotic sentimentul acestei proprietăţi sub forme bizare, care, nu de puţine ori au scăpat de sub control: clientela, grupuri de interese, mica înţelegere, hârtia fără acoperire, într-un cuvânt,  forma fără fond a proprietarului de tip nou, stăpân doar pe un sistem de manipulare care n-ar putea trăi fără „amplificarea” unui  „sistem de rezonanţă”.  Dar deconstructivismul tranziţiei, abordat inteligent, poare oferi şi un „ajutor didactic”  în debarasarea definitivă de modelul „multilateral dezvoltat” care mai lasă încă urme în dauna unei evoluţii fireşti, cum ar fi: lupta pentru imagine, în dauna esenţei, promovarea populismului când nobleţea idealului devine imposibilă, orientarea către succesul facil cu adeverinţe nejustificate de competenţe. Criza învăţământului este o criză socială  iar criza socială este o criză economică în urma investiţiilor falimentare mai mult în formă decât în fond. Prin urmare criza se petrece, în primul rând la nivel conceptual în care educaţia are un rol substanţial. Emil Stan conferenţiar doctor, in prezent directorul Departamentului pentru Pregătirea Personalului Didactic din cadrul Universităţii Ploieşti, în Educaţia in postmodernitate (din Colecţia Dezbateri contemporane - 2007), afirmă: „Criza scolii este o criza de proiect. Şcoala funcţionează ca un atelier de produs specialist, "uitând" cu totul de "omul" din spatele specialistului. Ca atare, criza de proiect a şcolii semnifica în mod tranşant criza de proiect a educaţiei, iar de aici, în linie dreaptă, criza omului şi a comunităţii ...”

… şi câte proiecte nu s-au „concretizat” doar într-o criză educaţională… „Comunicarea construieşte realitatea” – afirmaţie de o simplitate aproape axiomatică, esenţializează caracteristica esenţială a prezentului psiho-social. Autorul este filozoful Aurel Codoban de la Universitatea Babes – Bolialy din Cluj,  specialist în domeniul semiologiei, hermeneuticii şi filosofiei religiilor. Modelul educaţional nu poate exista în afara acestei realităţi impusă de bombardamentul informaţional, faţă de care, nu obţinerea informaţiei e problema ci la ce ţi-ar putea  folosi. Se impune mai mult ca oricând colaborarea factorilor sistemului educaţional pentru descoperirea unor soluţii de maximă eficienţă. O disfuncţie în învăţământul vocaţional este discrepanţa exagerată între exigenţa comisiei în etapa naţională a Olimpiadei, în timp ce la conservatoare nou înfiinţate, lipsa rigorii în promovarea noilor specialişti generează disproporţii între un proaspăt absolvent şi un elev de clasele V-VI, cu o pregătire temeinică. Care e orientarea profesională reală? Şi întrebările pot continua: care este „idealul” social? care e principiul? care sunt „metodele”? ...şi mai ales, care e modelul ?

Poate că nu odată am trăit panica unui haos educaţional. Există şi o teoria a haosului (Henri Poincaré – la începutul secolului XX), teorie care s-a dezvoltat, paradoxal, o dată cu perfecţionarea calculatoarelor şi creşterea consecutivă a puterii lor de calcul. Teoria haosului porneşte de la ideea ca trebuie sa căutam în natură atât contradicţia cât şi soluţia eliminării ei. Natura "lucrează neliniar" şi implicit, haotic. Haos ca dezordine, nu există. Dezordine poate fi doar moştenirea unui anumit sistem, sau tot ce ne scapă de sub control. Astfel că, în sistemul educaţional, „vina” aparţine factorilor responsabili, „modelul” care se impune fiind un model eficient, adaptabil, construit, în primul rând pe ideea „comunicării care construieşte realitatea”. Doar în aceste condiţii haosul devine ordine reală sub un dezastru aparent - decizia ne aparţine. „Modelul” dascălului, al părintelui şi, în primul rând al factorilor de decizie, este conştiinţa care modelează conştiinţe. Acest model este atât de aproape de noi încât riscă să treacă neobservat şi trăieşte mereu în simplitatea atât de greu sesizabilă de graba contemporaneităţii, în cuvintele Sfântului Apostol Pavel:  Toate îmi sunt îngăduite dar nu toate îmi sunt de folos.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta