Arta • Paradigma postmodernistă sau un Halloween în transpoziţie nelimitată

Am scris şi eu un articol în prejma nopţii Sfântului Andrei. Tradiţia spune că trebuie să dai cu usturoi pe la geamuri şi pe la uşi ca să nu te bântuie strigoii… dar cred că am uitat, că se declanşă un  Halloween neaoş, balcanic, manelist, autentic folclor „de barieră” al staff-ului intelectual care şi-a făurit fericirea pe nefericirea altora şi pe dezastrul general  şi care nu ştiu de ce se tot bosumflă, mai ales acum când, totul merge ca pe roate / cu băieţii buni la toate…

Concentraţionar… greu de pronunţat de cei care se adresează copiilor dezvelind bustul lui Dracula… Paradigma…  de ce nu vă place, autori ai construcţiilor „paradigmatice”, că pentru voi… e de bine? Proletcultist… ia mai pronunţă odată, dom’ diriginte sau ţi-e mai la-ndemână „terfelit”! Tu faci educaţie ? Tu care, odată, „universitar” fiind (a se citi „universal,”, adică „băiat la toate”) ai substituit lucrarea la examenul de ARMONIE  a singurului cunoscător adevărat al acestei discipline, selectat în 2002 printre cei 10 compozitori de muzică uşoară la Mamaia copiilor şi posesor, în 2007 a Premiului „Elvira Godeanu” pentru muzica originală a piesei „Aventurile lui Billy”.  Mare ţi-a fost bucuria când „Bucureştiu’” i-a dat 4. Restanţa şi-a luat-o cu 10, dar nota asta nu mai spune nimic, că de mult e în desuetudine. „Victima” este soţul meu, Aurel Popescu. „Băiatu’ la toate - universalul”, că universitar nu mai e, e o paradigmă proletcultistă (Mă vai’ că ! – aşa se exprimă el, „sincer”). Dar nimeni nu ştie cine e cu adevărat, până nu-i apare în faţă o oglindă ! (Aşa gândea Shakespeare în Julius Caesar… şi au murit amândoi…). De la voi mă aştept la orice: înscenări, falsuri, improvizaţii, un scenariu în care circulă liberi „decibelii nesimţirii”…altă piesă de teatru, da’ nu de Shakespeare, că noi nu ne mirăm a fi, sau a nu fi, ci  o fi că e mai mulţi…

Prezenţa mea în şcoală a fost mereu o angoasă.

Nu am „origine sănătoasă”(a se înţelege ce se înţelegea odată), cu tot respectul pentru obârşia simplă şi de bun simţ care a dat atâtea valori acestui popor (insuficient explorată de sectorul „Etno”, unde-ţi cântă pozitivul şi solistul se zbate „sincer” la acordeon) şi care merită mult mai mult decât i se oferă din partea unor deghizaţi paznici la oi. Pe „vremuri”, înainte de unul din examenele de pian, într-o altă acţiune proletcultistă care nu diferă cu nimic de actualul „capitalism de cumetrie”, fusesem obligată să adun hârtiile din parc. Altădată, am lezat „vârful de lance” al altei ex-conduceri care m-a judecat în consiliul de administraţie până când mi-a ţâşnit sângele pe nas; consiliul era mereu format din „ultimii veniţi” care habar n-aveau de realitatea şcolii. În urma „supliciului” unul dintre ei a s-a dumirit: „Realitatea e cu totul alta!” …şi anul următor n-a mai fost ales. Aş începe să le spun şi adevăratele nume, dar aceste „personaje”, împotriva voinţei lor sunt…paradigmatice. Poate că încă mai mănesc tarlaua singurei forme de cultură de care sunt capabili, şi nu vreau să le răpesc aura „universală”. Ele dăinuie peste tot acolo unde figura dascălului este asociată cu a „bugetarului” care mai vrea şi leafă, după ce că „stă” la catedră. Mi-am purtat datoria aşa cum am învăţat-o de la dascăli adevăraţi, cărora le sărut mâna şi care nu merită  să le pomenesc numele sfinte  printre „decibelii nesimţirii”. Am primit simţul datoriei de la părinţii mei: de la mama, cu fratele ei condamnat politic „la Canal”, şi  care muncea  smerită şi alfabetiza „tovarăşii” care-i înscenaseră  chiar o luare de mită (degeaba !). Tatăl meu, absolvent al Şcolii Militare de Ofiţeri de la Cernăuţi, a luptat pe Frontul de Vest, până în Tatra; la întoarcere, la „balul supravieţuitorilor”, a închinat o cupă de şampanie în numele regelui. A fost  imediat judecat de Tribunalul militar. A scăpat doar că nu luptase contra ruşilor. Facultatea şi-a făcut-o târziu când nu avea de ales decât între „Construcţii” şi „Agronomie”. A preferat „Construcţiile”…

Mulţumesc, domnule Titus Pânişoară, că v-aţi adus aminte de tatăl meu, inginerul  Florea Marinescu, singurul curajos în începerea construcţiei actualei Universităţi „Constantin Brâncuşi”, când nimeni nu avea curajul să dea măcar o aprobare, chiar dacă l-aţi amintit  cu litere mici, în subsolul unei cărţi mari, editate prin grija Primăriei, despre realizările  municipalităţii. Atunci, tata se gândea doar că „ o fi şi pentru copiii mei…”  De ce spun toate acestea, mai ales că nu le-am  spus niciodată ?... Pentru că ei sunt cei care m-au ţinut departe de populismul realizărilor facile. Pentru tatăl meu, calificativul de „parvenit” înlocuia cea mai gravă invectivă. „Să nu vă fie frică, doar meseria e brăţară de aur !” …Şi acum ce trăim ? Stare de suficienţă şi „alergii” la neologisme ? „Paradigmatică” este sabotarea unei mai tinere colege înscrisă la Doctorat şi care avea nevoie de o zi liberă pe săptămână.  N-am văzut ochi mai congestionaţi şi bucurii mai perverse de a-i împiedica perfecţionarea. De ce? Crea un termen de comparaţie? Era o disciplină care trebuia să „înghită” toate „variantele interpretative”? V-aţi bucurat că nu m-a votat nimeni în „Comisia de Calitate” care fusese declarată „ilegal constituită”. Deşi o conduceam de doi ani această comisie care încă nu apucase să „deranjeze”…Când la „indicaţiile” inspectorului „de calitate” am început să mă desfăşor, am devenit „ilegală”. Directoarea a declarat în Consiliul profesoral că „nu mai e ce-a fost, că alta e legea…” Care? Manevra  are ceva din gândirea lui Napoleon… dar cu altă ocazie, când vom reîmprospăta memoria definitiv ! M-au destituit şi din şefia Catedrei de Pian auxiliar că am îndrăznit să dau curs propunerii unei alte colege, aprobată în şedinţa de catedră: la una din piesele de examen, fiecare profesor să-şi acompanieze elevul. Stupoare ! Profesor de pian care să mai şi cânte la pian! Ce jignire, cum să cânt la pian eu, titular cu notă mare, eu cu diplomă să mai ştiu şi muzică într-un liceu de muzică? Mai sunt şi alte nemulţumiri de notorietate, dar cu altă ocazie… Nu-mi doresc decât linişte…dar dascălul adevărat nu e dascăl doar la plata cu ora. Asta s-o creadă cei  pentru care mercantilismul s-a transformat într-o formă de salut…Cel mai dureros lucru este când,  mereu în acelaşi context  al cazurilor încă  nerezolvate, elevii mei sunt apostrofaţi, ridicaţi în picioare, primesc note „nejustificate”. Cu altă ocazie, voi dezbate si un caz concret al consecinţelor unor presiuni psihice „exersate” cu consecvenţă, moştenite de pe vremea când unul din cei mai buni elevi ai şcolii (întâmplător şi elevul meu), doar că nu crescuse prea mult, era calificat drept „handicapat”, iar eu eram „colegial” sfătuită să nu-l trimit la concurs; l-am trimis ! A fost singurul cu premiul I cu nota 10, selectat pentru Gala laureaţilor şi remarcat în mod deosebit de cel care, mai târziu, i-a devenit profesor (va urma povestea lui într-o altă „paradigmă”…). Ce mai fac cei puşi să vegheze la bunul mers al şcolii, încremeniţi într-o ”paradigmă”? Cei mai periculoşi sunt cei care mimează „greutăţile vieţii” şi discută „sincer” despre reţetele de „acrituri” din care şi-au făcut un „concentrat” şi acuză pe toată lumea că…vine iarna… Şi iarna a venit… Colindele anunţă de 2000 de ani o Viaţă Nouă, iar noi nu pricepem nimic, stăm închişi în nuca „atestatului pentru figuraţie…” Mi-au aruncat în obraz cele mai mari jigniri ! Îi iert, pentru că şi părinţii mei au iertat. Dar nimeni şi nimic nu –mi poate lua menirea de dascăl.  Neştiinţa  copiilor e nevinovată, aşa că voi lupta, mai ales, cu starea de suficienţă, chiar dacă a depăşit vârsta de 50 de ani şi are toate „gradele” ! Doar meseria e brăţara de aur, în rest, brăţara e golul rotund al mitei, care de gol ce e te dă de …gol ! Spre marea voastră stupoare, eu vă iubesc pentru ineditul apariţiei,  paradigme postmoderniste ce sunteţi !

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta