Arta • Răspântii

Îmi spui, dragă prietene, că gravitate este un păcat care nu poate fi răscumpărat şi îmi propui în locul ei frivolitatea, adică „cel mai trudnic lucru din lume”. Mai mult, îmi vorbeşti cu atâta patos despre frivolitatea „dobândită, conştientă, voită”. Nimic de zis, în acest vacarm al zilelor noastre există oameni pe care tu îi îmbii la astfel de meditaţii. Trăim, totuşi, drag prietene, într-o lume grăbită, într-o lume a clipei, indiferent de amărăciunea pe care tu o resimţi de fiecare dată când îmi vorbeşti despre viaţa ta. Este, ca şi cum, tu ai fi cel mai important om de pe planetă. Cred că greşeşti. Toate ideile tale sunt dor nişte fărâme de timp într-un ocean fără sfârşit. Ele se pierd în noianul de întâmplări zilnice în care fiecare om de pe această planetă îşi spune propria poveste. Mesajul scrierilor tale se diluează, se schimbă în funcţie de cei cu care intri în contact. De cei care te citesc. Scepticismul tău, în această privinţă, este trufaş, însă trebuie să fiu de acord cu tine că el este o „boală în interiorul altei boli, o obsesie în obsesie”. Ce să comentez aici? Îmi pare că în tot ceea ce spui, nu există nimic senin. Totul este tern, mohorât, mort. Trăieşti cu această obsesie a nebuniei şi a morţii. Diferenţa dintre tine, un sceptic de serviciu şi o babă credincioasă de la ţară, este uriaşă. Respectând dogmele, baba aceea nu şi-a pus niciodată întrebări fără răspuns. Credinţa ei, lipsită de îndoieli, a salvat-o metafizic. Tu spui că odată cu rugăciunea, sporeşte şi îndoiala, că aceasta îţi veghează delirul, imitându-l totodată. Apreciez mărturisirea ta cu condiţia să mă asiguri de sinceritate în acest caz. Pot înţelege, de pildă, cum ţi-au fost năruite speranţele atunci când ţi-ai dat seama că ai trăit totul cu o maximă gravitate. Că ai pus totul sub acest semn distrugător. Astăzi, dragă prietene, nici măcar poezia nu-ţi mai deschide nici un fel de univers, aducându-ţi, aşa cum singur spui, un sentiment al golului, „a unei taine fetide”. Ce să-ţi spun, această perspectivă sumbră îmi trezeşte un sentiment de milă şi compasiune, cu atât mai mult cu cât spui că, „pentru a deveni frivoli, va trebui să renunţăm la rădăcini, să devenim, metafizic, străini”. În fond, eu cred că a intra în acest joc, te prinzi singur într-o capcană fără sorţi de scăpare. Ar trebui să trăieşti până la capăt acest calvar al gravităţii. Rămâi un om grav. Rămâi închis în limitele pe care singur ţi le-ai cultivat. A deveni jucăuş, poznaş, idilic acum la bătrâneţe, ar fi o oroare pentru cei care te cunosc. Cum ar fi ca scepticul din tine să devină dintr-o dată un credincios fervent? Cum ar fi să treci de la tragedie la poezia senină? Cred, dragă prietene, că această schimbare te-ar distruge în faţa admiratorilor tăi. Ba chiar, mai mult, în faţa admiratoarelor tale. Nu au vrut atâtea să se sinucidă după ce ţi-au citit cărţile? După ce tu le-ai servit cea mai amară iluzie în schimbul vieţii lor? Mie teamă că, uneori, ai fost mai degrabă cinic decât sceptic. Ţi-a plăcut să-ţi savurezi victoriile cu sânge, să-ţi priveşti victimele cum pier în chinurile iadului, inventând cele mai aspre torturi. Într-un fel îţi justifici lanţurile cu care te legi în faţa lumii. A trăi cu nonşalanţa unui idiot sau a unui sfânt este povara ta. Spui că „iubirea sau ura pe care i-o purtăm lui Dumnezeu dezvăluie mai puţin nobleţea neliniştilor ce ne sfâşie, cât grosolănia cinismului nostru”. Cei drept, în necuviinţa ta afirmi unele lucruri care pot deveni obiect al unei cercetări amănunţite pentru un ateu, însă pentru un credincios, credinţa reală înseamnă luciditate, numai un sceptic poate suferi din pricina hăţişului de întrebări în care se încurcă.

Despre transformarea omului. Angela de Foligno, citată de E. Cioran: Chiar dacă toţi înţelepţii lumii şi toţi sfinţii din rai m-ar copleşi cu mângâierile şi făgăduielile lor, şi Dumnezeu însuşi cu darurile sale, dacă El nu m-ar preschimba pe mine însămi, dacă n-ar săvârşi în adâncul fiinţei mele un nou miracol, departe de a mă ferici, înţelepţii, sfinţii şi Dumnezeu mi-ar înteţi peste poate disperarea, furia, tristeţea şi orbirea.

Cândva în munţii Apuseni, împreună cu Toni. Drumul şerpuieşte printre brazi, alunecând la vale printre bolovani şi stânci răsturnate. Înaintăm cu greu, dar plini de dorinţa de a ajunge neapărat la Izbucul Călugărului. Deziluzie, însă, minunea dispăruse, locul izbucului, aflat undeva în spatele unei mânăstiri de călugări bine ascunsă într-o vale ce se lăţea uşor între două povârnişuri de munte, era acum presărat doar cu câteva cioturi de stâncă. Un călugăr, apărut de nu ştiu unde, ne spune că acesta poate fi văzut doar atunci când plouă. În anul acela a fost o secetă de câteva luni. Asta doar până atunci, pentru că peste câteva zile o ploaie mocănească avea să ne strice escapada noastră montană. Probabil că, alţii excursionişti mai norocoşi decât noi aveau să se bucure de priveliştea Izbucului. Noi am rămas doar cu amintirea unei aventuri frumoase, pentru că, oricând, o călătorie în munţii Apuseni este un bun prilej pentru desfătare.

J.L. Borges: Ignorăm rosturile universului, dar ştim că a raţiona lucid şi a făptui după dreptate înseamnă a sluji aceste rosturi, care nu ne vor fi dezvăluite. Atunci, la ce bun scepticul?

Fragmente din volumul Câţiva paşi împreună pe nisipul înserării

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta