Arta • Semne şi înfruntări!

Am spus cândva, mai în glumă, mai în serios, că geniul lui Brâncuşi a făcut în noi un gol de o mie de ani. Se pare că gluma a prins, întrucât, nimic din ceea ce se întâmplă azi pe scena noastră culturală pare să nu-mi schimbe acest gând. Şi când te gândeşti ce puţin timp a trecut! Eforturile multor corifei de a-şi lega numele de Brâncuşi, de a se salva de la naufragiu, îmi întăresc convingerea că am avut dreptate. Prin plecarea sa, Brâncuşi a creat în jurul nostru un vid imens. Cu cât încercăm să pătrundem mai mult în taina operei sale, cu atât tăcerea devine mai profundă, îngroşând numărul trântorilor ce caută o glorie ieftină.

 

Epigoni la tot pasul. O lume de Mitici sufocată în propriile ei limite.

 

După ce ai cunoscut povestea altora, aventura lor spirituală, după ce ai avut câteva încercări în această privinţă, trebuie să porneşti pe calea ta. Să-ţi spui povestea, dacă ea există, evident! Pentru că, un om fără poveste nu are ce căuta în cultură. M-am săturat de aceşti pierde vară care-mi vorbesc tot timpul despre alţii cu entuziasmul imbecilului.

 

A fost o vreme când citeam cu patimă cam tot ce prindeam, crezând că acest tip de instrucţie, de antrenament cultural mă va împlini. Timpul acela a trecut, ca şi cum n-ar fi fost. După această gimnastică de început a urmat studiul sistematic, autodidact, plin de întrebări, de îndoieli şi chinuri. Astăzi, după o îndelungă experienţă în lumea cărţilor, lucrurile sunt parcă mai clare, dar niciodată nu sunt sigur de asta. Ori de câte ori cred că am prins o idee, imediat îmi scapă printre degete, se ascunde, ca o vrajă. În sfârşit, acum ştiu că nu sunt prea multe de citit, că lucrurile importante spuse de om le poţi găsi în câteva cărţi esenţiale, ce pot încăpea pe cel mult două rafturi de bibliotecă.  Restul e exerciţiu de supravieţuire a spiritului, un orgoliu al intelectului care, în cele din urmă, se încurcă în propriile supoziţii.

 

O discuţie cu părintele M. Are 90 de ani şi o minte încă vie. După câteva păhărele de ţuică şi vin, părintele îmi face o mărturisire. Îmi spune, mai în glumă, mai în serios, că a ratat tot ce putea rata în viaţa asta. Nu a făcut nimic important ca profesor. Pentru că nu a semnat cu securitatea, a fost dat afară din învăţământ. Apoi, a încercat să lucreze undeva, inclusiv ca muncitor necalificat, deşi avea două licenţe, în teologie şi filologie, un doctorat în teologie şi o viaţă de trăitor în mânăstire. După mai multe intervenţii la ministerul comunist al învăţământului  a reuşit să obţină un post de profesor la Oradea, apoi la Sibiu. În cele din urmă s-a retras la mânăstirea Lainici, unde trăieşte şi astăzi. În ultimi ani a refăcut mânăstirea Vişina, graţie unui efort deosebit. Este unul dintre cei mai respectaţi trăitori în credinţa noastră creştină. Seninătatea cu care îmi vorbeşte de propria ratare mă face să cred că este o subtilitatea a sa introdusă în discuţia noastră. Un şiretlic prin care mă încearcă. La un moment dat, sunt sigur că vrea să vadă ce-mi poate capul. Râde, mănâncă şi bea ca orice om. Spune glume şi admiră întreaga făptură a lui Dumnezeu cu egală măsură. Nu ştiu dacă-i drept aşa! Părintele, însă, pare  să fi înţeles ce eu încă nu pot atinge nici măcar cu gândul. Când îl întreb despre rugăciune, el îmi vorbeşte despre bucuriile simple. Mă ispiteşte. Închide cercul discuţiei noastre, deschizându-l pe un alt palier. Îmi întinde mereu nade. Înţeleg că despre lucrurile cu adevărat importante nu se poate spune orice şi oricum. Treaba asta îmi aduce aminte de un alt trăitor întâlnit de mine cu mulţi ani în urmă, undeva în munte, la sihăstria Locuri Rele. Călugărul acela tocmai isprăvise cinci ani de canon al tăcerii. Nici acum nu era prea vorbăreţ, cei drept. L-am întrebat ce a găsit după cinci ani de rugăciune, izolare şi tăcere. Răspunsul aveam să-l găsesc în lacrimile ce începuseră să-i şiroiască pe obraz. Înţeleg că pe Dumnezeu nu trebuie să-l cauţi nicăieri, îl poţi găsi la orice pas şi în orice clipă. Trebuie doar să deschizi bine ochii. Ce efort puţin trebuie să facem pentru a vedea limpede minunea Creaţiei! Lăsăm însă ignoranţa să ne copleşească, perseverând într-un banchet al simţurilor. Pentru a ajunge la Adevăr nu trebuie decât să te bucuri de lucrurile simple care-ţi sunt la îndemână. Părintele M. o face cu prisosinţă. La despărţire îmi spune: Mergi fără grijă, cineva se va ruga pentru tine!

 

Întâmplător, în aceeaşi zi, citesc din Emil Cioran un fragment din Ispita de a exista. E. Cioran spune că „o omenire ghiftuită produce sceptici, niciodată sfinţi”, pentru ca mai încolo să afirme că „la orice nivel ni s-ar desfăşura viaţa, ea ne va aparţine cu adevărat doar în măsura în care ne străduim să-i sfărâmăm aparenţele”. Asta face sfântul, iese din această lume a aparenţelor!

 

Angela de Foligno: „Îmi privesc, în hăul în care mă văd prăbuşită, potopul de nelegiuiri şi-ncerc zadarnic să le dezvălui, să le aduc în faţa lumii; aş vrea să străbat oraşe şi pieţe goale, cu cărnuri putrede atârnate de gât, şi să strig: uitaţi-vă ce creatură ticăloasă!”… Căinţă sau prefăcătorie?! N-aş avea nici un motiv să nu cred o biată creatură care, dincolo de orice aparenţe, vrea să scape de povara cărnii.

Oamenii de azi par mai inteligenţi decât cei de ieri, dar mult mai ticăloşi!

„La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu...”. Iată motivul pentru care trebuie să credem că scrisul este o formă de îndumnezeire a omului!

 

 

 

Fragmente din volumul Câţiva paşi împreună pe nisipul înserării

 

 

 

Social Bookmarking
Nu au fost postate comentarii pentru acest articol.