Arta • Teatrul între creaţie şi educaţie

Privitor ca la teatru/ Tu în lume să te-închipui/ Joace unul şi pe patru/ Totuşi tu ghicive-i chipul, spunea Eminescu în poezia gnomică, binecunoscuta Glossă.

Privim adesea viaţa ca spectatori. Aşa putem fi detaşaţi, fals obiectivi, iar neimplicarea ne conferă o prea mare încredere în noi înşine, să nu spun indolentă, diluată în rece aroganţă. Suntem de o impasibilitate extremă şi, ce-i mai grav, îi îndemnăm şi pe alţii la lâncezeală. Letargia celorlalţi şi absenţa punctului de vedere înseamnă libertatea noastră de acţiune şi de gândire. Este precum deismul care ar fi marcat de dispariţia cenzurii transcendente, numai că ultima înseamnă dezolare, în timp ce absenţa cenzurii sociale ne încurajează oricât de cinic ar fi acest adevăr şi oricât de inconştienţi am fi să nu ne dăm seama că individuaţia extremă duce la haos.

Suntem privitori ca la teatru faţă de propria-ne viaţă în care jucăm roluri mai mult sau mai puţin adecvate structurii noastre sufleteşti, însă ieşite din mâneca oportunismului, adecvat situaţiei.

Dacă la noi înşine privim ca la teatru, oare la teatru privim ca la noi înşine? Adultul neintelectual şi chiar intelectual intră rareori pe uşa teatrului pentru a urmări o piesă, pentru a trăi alături de semenii săi de pe scenă emoţia artistică. Poţi merge zilnic la teatru, trecând chiar zilnic prin faţa teatrului, dar afişele, oricât de artistic ar fi realizate, nu te îmbie poate nici să-ţi opreşti timpul pentru o clipă de curiozitate, să vezi ce piesă se mai joacă. Zăboveşti minute, chiar ore întregi la colţuri de stradă cu vreun vechi amic, ori vreo prietenă, dar nu îndrăzneşti să-ţi răpeşti două ore din timpul tău profan, sortit rutinei existenţiale, pentru a merge la teatru. Eviţi şi eziţi să intri într-o sală a cărei atmosferă pare cufundată în emoţie, coborâtă din înalt, din sublim, întreţinută de actori a căror vocaţie trece dincolo de barierele financiare, deşi nu este de ignorat de noi că, în ciuda veniturile mult prea modeste, chiar şi faţă de ale altor intelectuali, actorii urcă pe scenă conduşi de impulsul vocaţiei, avântându-se parcă într-un joc frenetic, fascinant, captivant, în acelaşi timp. Atitudinea trecătorului obişnuit prin faţa teatrului este atitudinea însăşi a societăţii româneşti faţă de identitatea şi veniturile modeste ale actorilor, acei oameni care-ţi mai oferă un paliativ, un microunivers compensatoriu sau reversul propriei tale existenţe, care-ţi revelează acea clipă de sacru camuflată în profan.

Se spune adesea că sunt oameni care creează şi oameni care procreează. Iar procreaţia este mai uşoară decât creaţia, fiind întâlnită, într-o formă sau alta, şi la animale. Însă creaţia este un atribut divin, la origine, atribut cu care Dumnezeu i-a înzestrat pe oameni, după ce a creat lumea.

În piesa Leonce şi Lena, jucată pe scena Teatrului Dramatic Elvira Godeanu din Târgu Jiu, în această săptămână, atenţia este reţinută de replica: e mai uşoară procreaţia decât educaţia! Atât adevăr copleşitor în această replică, încât nici nu mai este loc de comentarii…

Este bine uneori să răspundem provocărilor, în special culturale. Nu întotdeauna lucrurile mărunte, simple, sunt cele mai frumoase. Ce este greu de făcut te atrage, te implică afectiv şi, punând o parte din sufletul tău, iubeşti mai mult acel ceva. Creezi opere ori educi, creezi suflete, laşi o parte din sufletul tău. Iar educaţia pro teatru, pro valori, pro artă începe, aşa cum se observă şi în sala teatrului nostru, încă din şcoală.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta