Arta • Toate urgiile vin din cer!

Îmi vorbeşti deseori, dragă prietene, despre proiectele tale grandioase, punând mereu accentul pe latura lor teoretică. Te foloseşti în această construcţie de toate mijloacele de care dispui pentru

a-mi inocula ideea că tot ceea ce faci este spre binele nostru. Nu eziţi să insişti, chiar dacă uneori îţi las de înţeles că nu am dorinţa să te ascult. Nici nu-ţi dai seama câtă pasiune pui, câtă risipă de energie pentru a mă convinge. Am uneori senzaţia că te întreci pe tine însuţi, că încerci să îţi depăşeşti condiţia. Până la un punct, îţi înţeleg zbaterea, zadarnică cei drept. Scapi astfel din vedere faptul că, lumea are mersul ei, indiferent de voinţa ta. Chiar şi urcând pe scara istoriei, ierarhie după ierarhie, nu ai putea atinge acel maximum de putere care să îţi permită să faci ce-ţi trece prin cap. Poţi face asta în singurătate, visându-te cel ce salvează lumea, dar nu în mod practic. Singurătatea, dragul meu, îţi joacă farse. Nu te poţi feri de fatalismul ei. Visele tale au consistenţă doar în liniştea camerei tale, acolo unde poţi da frâu imaginaţiei, făurind iluziile ce te bântuie. Trăim într-o lume în care criminalitatea ţine loc de bună convieţuire, corupţia ţine loc de legalitatea, ura este preferată dragostei. Motivul grotei este determinant. Ce vrei să schimbi în această lume dominată de violenţă?

Ufff! Aceeaşi aroganţă, aceeaşi ironie, acelaşi dezgust pe care îl afişezi dintotdeauna. Nu pui nimic în schimbul acestor sentimente. Cauţi harţa, confruntarea, lupta. Eşti provocator. Nu proiectele mele te deranjează, dragă prietene, ci neputinţa ta de a imagina ceva consistent, durabil, penetrant. Vezi bine, nu mă consider un lider, dar nici nu pot sta cu mâinile în sân, privind cu nepăsare la lumea ce se prăvale într-un hău. Nu sunt un salvator, sunt mai degrabă un modest luptător pentru o cauză. Ştii prea bine, dincolo de legile omeneşti sunt legile nescrise ale lui Dumnezeu. Frica cea mare a unui credincios în asta constă, în teama de pedeapsa divină. Necredinţa ta îmi dă fiori.

Ei bine, dar cerul nu mă interesează. Toate urgiile vin din cer. Sfinţii, îngerii, Dumnezeu însuşi ne lovesc cu înmiită putere. În fond, de ce-aş crede într-o himeră? Sunt atâţia care se nasc, trăiesc şi mor fără să aibă habar despre cei cu ei pe lumea asta. Dumnezeu este pentru ei asemenea cerşetorului din colţul străzii, un individ care se amestecă în viaţa ta fără să-i fie permis acest lucru. După mine, dragul meu prieten, omul, fiara asta, este singura fiinţă din univers capabilă să decidă ce e bine şi ce e rău. Dincolo de bine şi de rău este haosul, nimicul, vidul, marele şi de nepătruns pustiu. Nu am proiecte pentru că nu-mi fac iluzii. Fac doar ce-mi dictează propria-mi conştiinţă. Dintr-o asemenea ipostază, Dumnezeu pare o mică picătură într-un ocean de neguri. Eu nu pot visa, dragă prietene, la o societate ideală. Monştrii cu care mă lupt sunt aici lângă mine, e de ajuns să întind mâna şi îi pot mângâia pe creştet. Fără Dumnezeu, mă simt mai liber. Întoarcerea la El, mă trimite cu mii de ani în trecut. În noapte. Ceea ce tu crezi că vezi, nu este decât lumina unei stele căzătoare. Exişti doar atât cât pâlpâie în univers lumina ei, restul e tăcere.

Poate, dar Dumnezeu e dincolo de bine şi de rău. Pe lume au existat numeroşi nebuni care au luat în derâdere universalitatea sa. Răul produs prin această ignoranţă a fost nemărginit. Ştiinţa de astăzi îmi sugerează însă că, omul este într-o perpetuă căutare a divinului. Esenţa materiei este Dumnezeu. El este şi ce pare şi ce nu pare a fi. Îndoindu-te de acest lucru, te îndepărtezi de adevăr.

Adevărul! O, biată imaginaţie! Nimeni nu ştie ce este adevărul. Nici măcar Dumnezeu.

Cei drept, pentru că el este adevărul însuşi. El este, de fapt, singurul adevăr ce ne-a fost revelat. Moartea şi învierea sa este fără dubiu cel mai mare miracol întâmplat omului de la începuturile umanităţii şi până astăzi. Ca atare, dragă prietene, proiectele mele nu sunt simple frunze în vânt.

Când l-ai introdus pe Dumnezeu în lume, ai terminat cu frumuseţile ei barbare, cu desfrâul ideilor, cu marile provocări. Omul ascuns sub poala divină este asemenea unui animal hăituit. Este speriat şi incoerent în gândire. Omorându-l pe Dumnezeu n-am făcut altceva decât să dăm frâu liber la două milenii de lacrimi şi scâncete prăvălite peste pământ. Şi asta nu e tot. Cu cât vom persevera în această poveste, cu atât ne vom înfunda în mâzga universului.

Fără îndoială, eşti într-o mare confuzie. Nu ai decât să cultivi în continuare barbaria. Eu mă retrag!

D.S.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta