Arta • Tudor Vianu şi Mihai Eminescu Continuare din nr. 195

Să ne întoarcem  la ultimele studii şi articole despre Eminescu scrise de T. Vianu pentru a încheia prezentarea contribuţiei sale valoroase. Articolul Eminescu – ediţia critică, publicat în Tribuna, 21 februarie 1959, este semnificativ pentru schimbarea atitudinii autorului faţă de postumele eminesciene. O vreme, T. Vianu manifestă reticenţă faţă de editarea  manuscriselor eminesciene, însă studierea lor atentă le dezvăluie valoarea esenţială în restituirea imaginii integrale a lui Eminescu.  Monumentala ediţie a lui Perpessicius, necesitând o uriaşă  muncă, este salutată fără rezerve de T. Vianu, convins că nu doar criticii literare, ci şi esteticii şi psihologiei creaţiei le este de folos ştiinţific această ediţie critică. Potrivit lui T. Vianu, scopul studierii manuscriselor eminesciene este întreit: înfăţişează laboratorul creaţiei şi gândirii lui Eminescu, întregeşte opera sa prin publicarea postumelor şi stabileşte forma autentică a textului eminescian. Manuscrisele eminesciene revelă teme, atitudini şi mijloace literare „oarecum” acoperite de opera antumă, luminează cristalizarea formelor şi cronologia creaţiei şi fac înţeleasă pe deplin conştiinţa artistică a poetului de geniu. Prestigiul extraordinar de care se bucură Eminescu obligă la publicarea şi cercetarea operei în integralitatea ei; această idee în exprimarea inconfundabilă a lui T. Vianu sună astfel: „Eminescu a dobândit pentru publicul românesc o însemnătate atât de mare, răsunetul ei în masele cele mai largi a devenit atât de imens şi atât de adânc, încât nici una din scînteierile gândirii lui nu mai poate rămâne indiferentă poporului român.”[1]

Un Eminescu „aproape nou” (s.n.) ne pot  înfăţişa lectura şi cercetarea postumelor. Aceasta este convingerea exprimată de T. Vianu într-un moment cultural în care, afirmă tot el, „este necesar ca adevărata figură a lui Eminescu, adică întreaga lui figură să fie reînviată în sintezele critice care se pregătesc”.[2] Asupra rolului esenţial al operei postume eminesciene T. Vianu revine în articolul Eminescu în timp, publicat în Gazeta literară, an VI, nr. 25, 18 iunie 1959, republicat în Jurnal (1961); editarea postumelor de către Perpessicius şi studierea lor de către G. Călinescu au dezvăluit imaginea unui ,,Eminescu titanic, revoluţionar, cioplitor al unor blocuri uriaşe, din care poeziile publicate în timpul vieţii înfăţişează numai câteva aspecte.”[3] Este evident, doar o faţetă a lui Eminescu, aceea pe care epoca socialistă o dorea expusă şi aservită ideologic; precizăm însă că T. Vianu se limitează onorabil la invocarea, obligatorie politic atunci, a laturii revoluţionare a poetului, evitând o  denaturare marxistă. Mai mult decât atât, se şi delimitează de imaginea pe care „noua” orânduire i-o „fabrică” lui Eminescu. Noi aceasta înţelegem dintr-un fragment pe care unii răuvoitori îl aduc în discuţie pentru a dovedi compromisurile intelectuale şi morale ale lui T. Vianu. Iată „bucata”, cum ar scrie gânditorul, citată şi de Ion Biberi în monografia Tudor Vianu (1966): „Socialismul vede un alt Eminescu. S-a renunţat la interpretarea idealistă a lui Eminescu, ca un fenomen poetic desprins de condiţiile lui de tim. A învins [vai!] înţelegerea socială a lui Gherea şi Vlahuţă. [...] Socialismul vede în cel mai mare poet al poporului nostru pe luptătorul pentru dreptate, pe satiricul vechii orînduiri, pe poetul patriot, pe pictorul naturii şi pe cântăreţul tradiţiilor naţionale, pe poetul care urmăreşte în creaţia sa « adevărul », mintea cea mai bogată şi mai adâncă a epocii sale, stăpân pe vastele perspective ale gândirii şi ale culturii, în contact neîntrerupt cu toate sursele inspiraţiei populare, unul dintre ziditorii hotărâtori ai inteligenţei şi sensibilităţii româneşti din secolul al XIX-lea. [...] Ne găsim într-un moment în care accentele sunt altfel repartizate, ca în trecut, asupra diferitelor creaţii eminesciene.”[4]

E vreun neadevăr în această enumerare a ipostazelor poetului?  Noi credem că nu. Ea cuprinde imaginea generală a lui Eminescu, în conformitate cu grila ideologizantă a epocii comuniste, într-un moment comemorativ (15 iunie 1959). Foarte semnificativă ni se pare citarea în finalul articolului a postumei eminesciene Aducând cântări mulţime, scăpată, credem, de vigilenţia cenzurii „neîndurătoare”, întrucât mesajul ei nu poate sluji câtuşi de puţin intereselor partidului, cum se întâmplă cu Împărat şi proletar, de pildă; să cităm o strofă doar: „Toţi acei ce-n astă lume / Vor ceva... mă lese-n pace / Eu nu voi nimic, nimica, / Decât pace, pace, pace.” Este probabil şi ceea ce îşi dorea atunci  Tudor Vianu.

Mai importantă însă decât figura lui Eminescu în epoca socialistă este, în opinia noastră, semnalarea de către T. Vianu a unei interesante probleme, cea a receptării operei; de altfel el este printre primii la noi care se ocupă de această idee frecventă în critica modernă europeană a timpului său. Ne îngăduim să-l considerăm pe T. Vianu un precursor al poeticii receptării, un domeniu în care Matei Călinescu aduce mai târziu remarcabile contribuţii. T. Vianu propune studierea receptării  succesive sau simultane, din mai multe perspective. Un scurt istoric al receptării poetului, făcut de Vianu, ne arată că de la interpretarea idealistă a lui Maiorescu la interpretarea marxistă, trecută prin Dobrogeanu-Gherea „e-o cale atât de lungă...”, încât îi trebuie ani buni exegezei eminesciene pentru a „lumina” altitudinea, profunzimea şi vastitatea universului eminescian. (Va urma)

[1] T. Vianu, Opere, 12, Arte plastice. Arte ale spectacolului. Critică şi metodologie literară, Ediţie şi note de George Gană, Ed. Minerva, Bucureşti, 1985, p. 470

[2] ibidem, p. 471

[3] T. Vianu, Opere, 2, ediţia citată, p. 657

[4] ibidem, p. 658

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta