EconomiK • Criza crizei

Toată suflarea românească ştie de câteva luni bune că ne aflăm în criză. Cuvânt bulversant, năucitor cu care, deşi nu vrei, trebuie să te obişnuieşti precum cu un eveniment fatal, o boală sau un necaz ce vine ca din senin şi nu ştii când şi dacă va înceta, şi cu ce urmări se va lăsa. Dar actuala criză a venit chiar din plin senin? Cauzele ei par descifrabile în mecanismele economice, în acele viscere metalizate ale producţiei şi consumului, ale finanţelor şi analizelor de specialitate ce au aerul a compune un robot cu mişcări terifiant-implacabile. Dacă însă aruncăm o privire în spatele afurisitelor maşinării, ne dăm seama că acolo se află o colcăire de germeni omeneşti-prea-omeneşti ce tind la un grad de paroxism, pofte, ambiţii, arivisme, rivalităţi care, ele, dirijează formidabilul aparat ce pare a ne dirija existenţa cu aerul său inuman.

Epoca noastră de-o decadenţă nici măcar stilată, marcată de îmbuibare şi luxurie, are cercuri de privilegiaţi care s-au lăcomit la credite acordate necontrolat, fără garanţii, până când băncile s-au trezit cu seifurile goale. Creditarea a produs un consum hipertrofiat care se cuvine plătit. Cu toate că fără piaţa liberă ar fi de neconceput libertatea economică, condiţie sine qua non a dezvoltării, virtutea de autoreglare a acesteia s-a blocat treptat. Temelia enormelor câştiguri ce-au intrat într-o serie de buzunare nesăţioase s-a dovedit fantomatică, deoarece banii încasaţi erau reali, în vreme ce profiturile în numele cărora au fost acordaţi cu magnanimitate erau nominale, ficţiuni ce figurau exclusiv pe hârtie. În unele cazuri a funcţionat chiar schema unui mizerabil joc piramidal, de genul Caritasului băştinaş. Degeaba ne-am legănat cu gândul că noi românii vom rămâne doar norocoşi spectatori detaşaţi, ba chiar un pic zeflemitori ai unui fenomen ce-ar bântui doar în restul lumii. E adevărat că şi retorica unor politicieni din Occident a pretins că ar fi vorba numai de o furtună abătută asupra economiei americane, furtună care, din pudoare probabil, nu va cuteza să traverseze Oceanul. Dar „sănătoasa” Uniune Europeană nu s-a dovedit a avea o condiţie mai bună decât „bolnava” Americă, a cărei izolare n-ar fi putut reprezenta în condiţiile globalizării mai mult decât o copilărie.

Cum ne-am fi putut decupla de flagelul planetar, noi cei de la gurile Dunării, care am raportat în ultimii ani, cu zâmbetul pe buze, o făloasă creştere economică bizuită doar pe împrumuturi? Cum să trecem cu vederea că această creştere defel încurajatoare a fost generată de capitalul de peste hotare? Criza care a atins România cu naturaleţea cu care un tsunami trece peste o mică aşezare imprudent înălţată chiar aproape de ţărmul primejdios ne pune în faţa ochilor nota de plată pentru împrumutul de bunuri şi servicii achitate cu bani străini. Mai exact, cu banii luaţi de la filialele băncilor străine din România. Ceea ce înseamnă că ţările cu mare pondere pecuniară din Uniunea Europeană, alcătuind un „nucleu dur”, vor avea avantajele pe care le-au scontat în relaţiile cu amărâtul Est. Şi anume, cum se exprima un comentator, acestea şi-au trimis băncile la periferia continentului, precum Făt-Frumos buzduganul, încurajând acordarea de credite şi creând consum pentru propriile mărfuri, pentru ca azi, când se văd strâmtorate cu cash-ul, să ceară returnarea banilor, prin filialele lor. N-am putea trece cu vederea că impozantul împrumut de douăzeci miliarde de dolari pe care l-am contractat de la FMI va acoperi în mare parte tocmai acest reflux al sumelor ajunse la noi, spre primitoarele bănci materne ale Vestului. Ne confruntăm cu o dilemă. Aşa că n-ar trebui să ne mire nici pledoaria pentru împrumutul pe care, ajunşi la ananghie, îl solicităm mamuţilor bancari, nici contestarea utilităţii sale, care nu e chiar o „întoarcere la mentalitatea consumistă”, cum vituperează unele voci inflamate de politicieni, ci doar o reacţie a precauţiei. Şi în măsura în care ni se îngăduie în acest cadru al uscăciunii limbajului cifrelor, acceptăm o notă umorală, de melancolie în raport cu un lucru care, oricât l-ai răsuci pe toate feţele, nu ţi-ar putea oferi o mare satisfacţie.

„Speculaţiile asupra crizei - aidoma unei zăpezi la sfârşit de primăvară”

De acord: criza economică e inevitabilă, bancherii sunt lacomi, hapsâni aidoma unor căpcăuni, diferenţa dintre cei aflaţi la vârful piramidei socio-economice şi nevoiaşii de la poalele ei se adânceşte alarmant etc. etc. Dar a ne mărgini la speculaţiile asupra situaţiei care a căzut asupră-ne aidoma unei zăpezi la sfârşit de primăvară, acum când nădăjduiam să ne tragem sufletul la ieşirea din „tranziţia” prognozată a dura vreo două decenii (ne amintim cum ne-a revoltat la început această opinie a unui personaj antipatic!), ori a boci la infinit ceea ce nu poate fi înlăturat, nu constituie soluţii. În fond, noi, „simpli cetăţeni”, nici n-avem putinţa de-a găsi soluţii. Constatăm realităţile vieţii curente şi-i urmărim pe oamenii puterii legislative şi executive, doar-doar aceştia, fără a afla o cale magică de-a depăşi dificultăţile, vor adopta atitudini rezonabile, vor lua niscaiva măsuri de bun simţ. Vor gestiona oare criza ce ne-ar putea exceda ori vor plonja în ceea ce s-ar putea numi o criză a crizei? Întrebarea care se pune răspicat e ce fac în concret politicienii de care avem parte, „aleşii noştri, servitorii noştri”, cum spunea adineauri, pe micul ecran, Dinu Patriciu, aparent pe un ton al seriozităţii (chiar dacă nu era serios, ironia d-sale, în această, pentru obşte, delicată privinţă nu ar fi fost inadecvată). Păi ce să facă? Lăsând la o parte controversa asupra împrumutului de la FMI, în legătură cu care, după nu prea îndelungate ezitări, s-a bătut palma, ce le stă în obicei. Într-un cadru, ca să zicem aşa, intern, se pregătesc a exploata în favoarea lor „partea bună” a stării de lucruri potrivnice. Mai întâi de toate a sifona ce va mai rămâne din banii europeni, după ce băncile occidentale îşi vor lua partea leului, cu o atenţie specială de astădată pentru o categorie care şi-a înălţat cutezător capul mai cu seamă cu prilejul ultimelor alegeri şi anume baronii locali. Să nu care cumva aceştia să rămână exclusiv cu „succesurile” şi cu „averurile” de până în prezent, fie şi cu, pe deasupra, muşamalizarea dosarelor din justiţie! Şi cum să fie omise diversiunile? Cu altoiul capitalismului „de junglă” pe solidul trunchi al partidului unic totalitar, guvernanţii noştri actuali le cultivă cu febrilitate. Intenţia lor lăudabilă e de-a ne scuti de gândurile sumbre privitoare la criză, de-a ne detensiona moralmente, abătându-ne atenţia în alte direcţii. Nu prezintă oare un interes palpitant faptul divers din aceste prime luni ale anului, precum furtul de arme de la Ciorogârla (ce contează că n-au fost recuperate!) sau jaful de la Braşov, soldat cu doi morţi (ce importanţă are împrejurarea că n-a fost stabilit făptaşul?) sau arestarea şi întemniţarea în stil de vodevil a lui Gigi Becali? Şi să nu uităm demascarea temutului spion Floricel. N-a fost în măsură această bravă acţiune a serviciilor speciale (?) a ne înrăutăţi relaţiile cu două-trei ţări vecine? După cum tulburarea relaţiilor cu maghiarii se dovedeşte a fi iarăşi o mană cerească. Împiedicându-l pe preşedintele Ungariei să ne viziteze ţara, Traian Băsescu, ţintind cu schepsis preluarea electoratului PRM, ieşit din decorul parlamentar, n-a dat o lovitură de maestru? De ce să nu-şi presare discursul prezidenţial cu puţină xenofobie, atât de… europeană, dacă tot se apropie cîteva scadenţe electorale? Însă principala manevră „anticriză” a guvernanţilor noştri e alta.

„Monstruoasa coaliţie”

Chiar alcătuirea noii „monstruoase coaliţii”, prin duioasa alipire a două formaţiuni, e drept, ambele postcomuniste, dar care nu osteneau a ne oferi spectacolul unei vrăjmăşii ce părea inextingibile precum a focului cu apa. Şi ce s-a ales din grandioasa păruială verbală? Ce s-a ales din colosala lor confruntare „de principii” decât o asociere în culise din imperioasa nevoie, cum se rosteşte omul de pe stradă, a împărţirii caşcavalului? Chiar dacă cearta lor mai răbufneşte, ea e una „de ochii lumii”, neafectând până una-alta zona vitală de interese transpartinice. Deşi aceste minidispute ne sunt vârâte pe gât aidoma unor cuceritoare episoade ale unui serial de senzaţie! Îmi amintesc un „număr” de la o reprezentaţie de circ pe care am văzut-o în copilărie. Scamatorul mânuia o cutie formată din două încăperi interşanjabile, în care introducea o bilă. Apoi deschidea pe rând cele două uşiţe, spre a dovedi, triumfător, că bila „a dispărut”. Nu cumva procedează în chip similar cele două partide ale actualei „coaliţii” guvernamentale, ascunzându-şi, scuze pentru folosirea acestui termen, corupţia, printr-o tacită protecţie reciprocă, mascată de „numerele” unei polemici de suprafaţă? Deocamdată Prestidigitatorul binecunoscut manipulează cu voioşie cutia partinică. Concluzie: criza e pulverizată într-o serie de crize mai mici, conform programului aceluiaşi spectacol de iluzionism.

Gheorghe Grigurcu