Home Despre noi Publicitate Contact Cariere Biroul de presa Termeni si conditii

Săptămânal de analiză, comentariu şi pamflet din Gorj

Adauga anunțul tau GRATUIT și el va apărea și în ediția tipărită CLICK AICI

Săptămânalul Polemika angajează: Agenți marketing. CV-urile se depun la sediul redacţiei din Târgu Jiu, str. Victoriei, bl. 39, sc.7, ap. 2, Judeţul Gorj, sau pe adresa de e-mail: revista_polemika@yahoo.com Relaţii la tel.: 0724.868.826

Varianta Tiparita

Povestea „Serilor la Brădiceni”

Şi a fost la început cartea aceea kairotică intitulată Serile la Brădiceni. După care, la curtea-mi cu prieteni, au început să vină pe rând Constantin Codiţă, Alex Gregora, Viorel Gârbaciu, George Niculescu, Ion Cepoi, Ion Căpruciu, Emil Paraschivoiu, Ioan Flora, Gheorghe Grigurcu, George Drăghescu, Alexandra Andrei, Florin Pavel, Ionel Nistorescu, Olimpia Bratu, Costel Mircioiu, Ion Predoşanu, Doru Strâmbulescu, Ion Trancău, Silviu Doinaş Popescu ş.a.

Prima ediţie a însemnat, în perspectiva celor ce vor urma, şi au şi urmat cu o regularitate exactă, fundamentarea unei manifestări orgolioase dar fericit gândite. În primul rând, s-au relevat „pionierii” tradiţiei interbelice, printre cei dintâi scriitori brădiceneni numărându-se Nicolae al Lupului, Constantin I. Goga, Ionel Buligan, ori Sabin Velican. În al doilea rând, ambiţioasa „arătare” pentru cei invitaţi de aiurea, a valorilor „localismului nostru creator” – ca să-l citez pe Nicolae Diaconu. Şi astfel n-a fost atunci întâia toamnă în care Doamna Poezie se abătea, strategic, pe la Brădiceni, precum cândva pe la Mirceşti. Fireşte niciodată cu atâta forţă-conştientă! – fizică, iuţeală şi avânt, ca-n acel septembrie 1997, de Sfânta Mărie Mică. Un viitor trebuia să-i propunem „Atelierului” nostru. Căci, dacă socotim gruparea scriitoricească gorjeană, „columnistă”, din an în an, tot mai îndârjită, tot mai motivată estetic, în cursă ascendentă de consacrare, şi adăugăm pe toţi prietenii din cele patru zări şi din toată românimea, încredinţaţi am fost că n-am greşit.

Adeverirea ulterioară s-a vădit a fi avut origine inspirată şi realmente iniţiatică. În editorialul celui de-al doilea număr al „Serilor la Brădiceni” scriam, deloc cu emfază, că Atelierul îşi propunea, că „Serile...” îşi propuneau, să-i îmbie pe vestitorii poeziei celui de-al treilea mileniu la ceasuri de veghe sau de reculegere şi – de ce nu? – de creaţie în cadrul ritualic al vetrei brădicenene: una de expresie triadică bazată pe ...trinomul religie-filosofie-artă, pe meleagurile lui Brâncuşi şi, indirect ale lui Arghezi, în descendenţa cărora o nouă generaţie de scriitori şi artişti autohtoni şi-a întemeiat dreptul la existenţa literară şi europeană.

Kickboxing bisericesc la Basarabi, Muscat Ottonel la Nazarcea

În anul 1986, Macedon Petrescu, actualul Arhiepiscop al Tomisului, publica la Iaşi studiul exegetic intitulat „Să nu ucizi”, în Revista „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”. În studiu, Episcopul-Vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor din acea vreme comenta, interpreta şi explica înclinaţia nefirească a rasei umane spre cruzime şi spre crimă, militând prin îndemnuri bisericeşti pline de smerenie pentru educarea gândului omenesc către o grabnică şi statornică iubire faţă de semeni. Întreaga activitate pastoral-misionară a Înaltului Prelat de la malul mării abundă de îndemnuri la smerenie şi la fapte cucernice. Ca Episcop-Vicar a participat la peste 200 de lecţii deschise de religie desfăşurate la licee şi şcoli generale, precum şi la zeci de ore la seminariile teologice de la Bucureşti şi Giurgiu. A participat la 50 de întruniri cu organizaţiile de tineret, ţinând în faţa acestora şi cuvânt de învăţătură. A acordat zeci de interviuri la televiziune sau radio, atât în cadrul emisiunilor religioase cât şi în cele de ştiri, de cultură sau sociale. În orice ipostază publică s-a aflat, IPS Teodosie a militat pentru îmbrăţişarea de către mireni a învăţăturilor creştine, a promovării în viaţa socială, a cucerniciei, smereniei şi iubirii faţă de aproape. Se presupune deci că un astfel de mare învăţat şi practician al Bisericii Ortodoxe cunoaşte exact ce înseamnă un delict împotriva fiinţei umane, începând de la o simplă înjurătură şi până la uciderea unui semen. Pe această scală a violenţelor oamenilor contra oamenilor se află şi fapta de o cruzime barbară a protosinghelului Teotim Popa de la Mânăstirea din Basarabi, judeţul Constanţa.

Toamna la Brădiceni

Pentru că toamna se anunţă tulbure şi nu lasă loc de prea multe gânduri optimiste (criza economică este departe de a se fi încheiat, guvernanţii par complet depăşiţi de evenimente, campania electorală pentru alegerile prezidenţiale se anunţă mai dură şi mai murdară ca niciodată, niciunul dintre candidaţi nu inspiră prea multă încredere) şi pentru că vremea este încă blândă cu noi îmi propun ca pentru acest articol de la rentrée să păstrez ceva din aerul vacanţei abia încheiate. Între 7-8 septembrie am avut onoarea să fiu invitat la Atelierul naţional de poezie, Serile de la Brădiceni, ajuns la ediţia a XIII-a. A fost pentru mine prilejul ideal de a călca pentru prima dată în viaţă în oraşul Târgu-Jiu şi în minunatele sale împrejurimi. Oarecum straniu, paşii m-au purtat de-a lungul timpului, în toate judeţele limitrofe, dar niciodată în Gorj. Aşa cum mă aşteptasem încă dinainte de a pleca, primul şoc cultural a fost cel al întâlnirii cu faimosul ansamblu al monumentelor lui  Brâncuşi. Ca toată lumea ştiam de ele încă din şcoala primară, le-am văzut reproduse până la saturaţie pe timbre, în manuale, în cărţi şi albume de artă, filmate în diverse reportaje de televiziune.

Aniversări retroactive

Nici cei mai optimişti redactori, colaboratori şi cititori ai revistei târgujiene Polemika nu ar fi crezut că în patru ani şi jumătate va ajunge la peste două sute de numere, cel de debut datând din Mărţişor 2006. Iată că la început  de sezon autumnal publicaţia noastră modestă, dar tenace, a lansat deja 202 variante, reverberaţia ei surprinzându-ne plăcut şi devansând hotare restrictiv-judeţene. Ştim că persistă, justificat, reacţia de dezavuare a aniversărilor şi comemorărilor festiviste, dezagreabile. De aceea, am amânat semnalarea acestui succes al săptămânalului nostru. Am intrat astfel în vizibil contrast cu alte ziare şi reviste care-şi serbează cu regularitate cifrele rotunde, desigur pare, ale apariţiei lor. D-l Cronicar de la România literară, prompt şi pertinent, salută asemenea evenimente cultural-literare, ca izbânzi veritabile, în condiţii economice, financiare, politice, morale şi intelectuale atât de precare. Iniţiativa noastră de a amâna serbarea cu trei săptămâni sau cu trei numere are semnificaţii atipice, fără a căuta prin această tergiversare, himera originalităţii frapante.

Luceafărul. Treptele spiritului hyperionic

Foarte activ în câmpul creaţiei lirice (11 volume), distinsul universitar ieșean, DHC George Popa, este autorul unor foarte interesante lucrări de filosofia culturii și artei, ba chiar al unor sinteze de istoria culturii şi civilizaţiei ori al unor repere în spiritualitatea românească.

Traducător din Omar Khayyam (şapte ediţii, 1969-2009), Rabindranath Tagore (5 ediţii, 1987-2003), Hafiz (2 ediţii, 1997, 2005), Rainer Maria Rilke (2000), A.K. Coomaraswamy

(2 ed. – 1997, 2004), G. Popa face dovada unei comprehensiuni empatice configurative cu totul remarcabile.

Critic de formulă eseistică şi expertiză aprofundată a textelor, dl G. Popa a abordat, în lucrări de sine stătătoare, universul poetic eminescian din perspectivă filosofică, dovedind observaţii şi relaţionări de largă cuprindere literar-culturală: Spiritul poetic eminescian (1982), Prezentul etern eminescian (1989), Spiritul hyperionic sau sublimul eminescian (20030, Libertatea metafizică eminesciană (2005), Deschideri metafizice în lirica eminesciană (2007), Eminescu sau dincolo de absolut (2010).

Pe ce drum o luăm

Recent au fost publicate datele economice despre vecinii noştri. Turcia a avut o creştere economică de 11% în primele 6 luni ale anului, Slovacia 5%, Ucraina 6%, Polonia nu a avut scădere nici în 2009. Surprinzător. Măcar dacă mai erau şi alţii cu probleme ca noi sau mai grave, ne simţeam oarecum în siguranţă. Grecia ne dăduse ceva curaj şi guvernanţii arătau cu degetul. Uite, dacă nu luăm măsuri imediate de tăiere a salariilor, ajungem ca Grecia.
Ar fi bine să ajungem unde a ajuns Grecia, am avea salarii de 5 ori mai mari, o infrastructură de invidiat. Ei ne ar tăia al 14-lea salariu şi noi am ţipa ca din gură de şarpe că mai bine murim. Trebuia să vină o vreme când toate prostiile, furăciunile şi mizeriile care se fac de 20 de ani să fie plătite. Şi vremea a venit.
În România, o ţară în care resursele de educaţie şi de verticalitate ale oamenilor sunt la cote alarmant de mici, se poate spune că avem conducătorii pe care îi merităm.

Nichita Danilov – un poet în transmodernitate

Includerea lui Nichita Danilov în paradigma de faţă e pe deplin justificată. În ceea ce mă priveşte nu uit că, în septembrie 2009, i s-a decernat Marele Premiu pentru Poezie al Atelierului Naţional de Poezie şi critica Poeziei „Serile la Brădiceni” (ediţia a XIII-a) [1].

Însă motivul cel mai potrivit se deduce din profilul acestei întreprinderi: poetica formei expresive, desfăşurarea întregii game narative şi picturale sub specie temporis nostri (adică sub semnul transmodernităţii/transmodernismului şi pe direcţia noilor ştiinţe ale operei de artă, numite de mine ostensiotică şi ostensiologie).

Un singur ochi, atoatevăzător – cel al pictorului, cel al consumatorului naiv sau iniţiat, cel al hermeneutului? – îşi va întinde „toate privirile şi toate gândurile sale, ca un păianjen uriaş pretutindeni”: îşi va ţese adică în jurul său, vizibil, vibrotextul specific şi îşi va arunca plasa imaginantă asupra lucrurilor văzute prin limbaj [2]; acel limbaj care presupune un sistem codificat de semne, emiţătorul şi receptorul trebuind, obligatoriu, indiferent de paradigma aleasă pentru sistemul comunicaţional, să cunoască, prin însuşire, codul.

Reîntoarcerea la Voiculescu

Într-o lume în care valorile culturale îşi schimbă ierarhia  în funcţie de doleanţele, simpatiile sau antipatiile celor care se află vremelnic în divanul moale al vreunui tip de conducere, încerci să pătrunzi raţiunea unor hotărâri ce îndepărtează de  sfera de interes a adolescenţilor fantasticul reprezentat în literatură. Programa pentru clasa a IX-a este generoasă în acest sens, creându-ne ocazia de a surprinde aspecte ale literaturii fantastice româneşti. Reluând o încercare mai veche, aceea a „restituirilor necesare”, iniţiată într-o revistă ce a îmbrăţişat tăcerea înainte de vreme, aduc în atenţie aspecte ale operei unui mare prozator român, a cărei ignorare ar însemna, în plan cultural, o mare pierdere.

Proza scurtă voiculesciană, căci despre ea este vorba, se construieşte după reguli interioare proprii. Dacă Sadoveanu, în Hanu Ancuţei cultiva cu precădere întâmplările senzaţionale, „întâmplări cum nu s-au mai pomenit”, Voiculescu are o abordare de ansamblu a lumii dintr-o perspectivă doctrinară.

Tudor Vianu şi „controversa Macedonski” (I)

Lui T. Vianu îi revine meritul de a fi editat, cel dintâi, opera nedreptăţitului în viaţă Al. Macedonski şi de a fi scris, tot primul, studii substanţiale despre acest „romantic acritic, excesiv şi bizar”[1], reparând astfel o regretabilă injustiţie culturală şi literară. Ediţia Al. Macedonski, Opere, vol. I-IV, ediţie critică cu studii introductive, note şi variante de Tudor Vianu, publicată la Fundaţia pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1939-1947, constituie actul de reabilitare necesară a scriitorului refuzat  de generaţia sa. Al. Macedonski nu-şi găsea atunci loc într-o istorie a literaturii române, pentru că „nu era al vremii lui, într-o epocă în care un asemenea conformism era poate necesar.”[2]

În 1916, în articolul Revizuire critică, publicat în Făclia, an I, nr. 8, ian., probabil primul articol de critică literară scris de T. Vianu, ia apărarea „maestrului” său iubit şi venerat împotriva unei „nedreptăţi” comise de Eugen Lovinescu în fragmentul critic Al. Macedonski, din Critice, III, oferind următoarea explicaţie polemică: „Bucata d-lui Lovinescu aduce atâta patimă şi denaturare a adevărului în detrimentul d-lui Macedonski, încât socotesc de a mea datorie să-mi curăţ calea.”[3]

Adrian Alui Gheorghe şi poemele sale împotriva seducţiilor tinereţii

„Adrian Alui Gheorghe este un optzecist întârziat. Adrian Alui Gheorghe este un caligraf melancolic şi minor al intimităţii vulnerate”. Aşa sună începutul şi sfârşitul capitolului dedicat lui Adrian Alui Gheorghe, de Nicolae Manolescu, în „Istoria critică a literaturii române”. Nu ştiu dacă poetul însuşi este încântat. Eu, în situaţia lui, m-aş supăra, pentru că formula a doua este nedreaptă.

Grila de receptare a domnului N.Manolescu este tributară narcisismului său. Căci nu-şi doreşte descentralizarea (a se citi provincializarea) optzecismului, concept teoretizat ca postmodenism şi de Mircea A. Diaconu, Mircea Cărtărescu, Cristian Morar, Radu G. Ţeposu, Ion Bogdan Lefter, Liviu Petrescu, Lazăr Popescu, Alexandru Muşina, Ştefan Stoenescu, Mircea Bârsilă.

Drept urmare, în viziunea lui Mircea A. Diaconu, opera poetică a lui Adrian Alui Gheorghe oferă toate datele pentru a vorbi de supravieţuirea lirismului, într-un fel care aminteşte de Trakl sau de suprarealişti, şi numai din când în când de retorismul mai nou. Victoria poetului ar fi posibilă doar în totala negare a sinelui şi în transferul fericirii lui într-o gramatică texistenţială.

Gheorghe Grigurcu îl identifică drept un sensibil şi un afectiv, iar Al. Cistelecan un sentimental care îşi asumă onestitatea antisentimentală a unei poezii – să-l citez acum pe Adrian Alui Gheorghe însuşi – care „trebuie să iasă precum iarba: cu piatra în gură”.

Mircea A. Diaconu în atelierele literaturii române

Mircea A. Diaconu este un istoric literar inteligent, prob, informat, stăpân pe instrumentele scrisului şi având darul scriptural. Seriozitatea şi onestitatea i-au adus (re)situări axiologice în domeniul sintezei, alături de Ion Pop de pildă sau Iulian Boldea. S-a impus deopotrivă ca eminent critic: unul elegant, ceremonios, comprehensiv. Dar şi, ca analist tematic, şi-a vădit virtutea bahtiană de a observa / distinge sigur / pregnant / precis opera literară ca loc al artei dialogului, ca intertext simbolic şi semiotic.

Când îl interpretează pe Emil Cioran, Mircea A. Diaconu evită coşmarul acestuia parizian, şi transformă nişte simple scrisori către cei de acasă într-un dosar deschis / închis de trăiri nu atât tragice cât sceptice / melancolice / umoriste, astfel încât recursul sistematic, la ironia metod(olog)ică pune sub semnul întrebării nihilismul cioranian.

Stăpânind o adevărată filosofie a scrisului şi a cititului, istoricriticul se va fi vădit a fi fost extrem de inspirat când a poposit/zăbovit apoi în universul epic al lui Ion Creangă pe care-l redescoperă din perspectiva noii ştiinţe a ostensioticii / ostensiologiei. Scriitura paradoxală a lui Ion Creangă vine de acolo că ea arată / indică, dar în acelaşi timp ascunde, avându-şi propria himeneutică. Indicând chiar ceea ce ascunde ea, revelează esenţa; ascunzând esenţa, o introduce în categoria secretului. În ambele cazuri scriitura / textura propriu-zisă de tip ostensiotic e primul semn al voinţei de intrare în spiritual.

Legaturi (NE)primejdioase

Tatuaje

www.radiotargujiu.ro

www.optimum-communication.ro

WEB DESIGN si solutii software

Cabana Meda

 

Home Despre noi Publicitate Contact Cariere Biroul de presa Termeni si conditii

PolitikaKulturalSocialArtaSportInterviuri EconomiKKoncursuriOpinieMica Publicitate