Interviuri • Gorjeanul care a câştigat războiul cu viaţa

Pentru a putea merge înainte o societate are nevoie de modele,de oameni care au reuşit prin înţelepciune şi un echilibru interior să fie exemple de onoare. Despre onoare şi curaj vom vorbi şi în materialul următor cu profesorul Alexandru Ţundrea, care a împlinit, pe data de 15 septembrie 2010, vârsta de 100 de ani, şi care a avut amabilitatea să ne acorde un interviu în exclusivitate. În numele redacţiei „Polemika” şi al tuturor gorjenilor, îi urăm: „La mulţi ani” şi multă sănătate.

 

Rep.: Spuneţi-ne vă rog câteva cuvinte despre dumneavoastră…

Ţ. A: Sunt Ţundrea Alexandru, profesor, părinţii mei au fost ţărani, am terminat şcoala la Spiru Haret din Târgu-Jiu. M-am născut în comuna Şomăneşti, în satul Teleşti. Când eram mic păzeam vitele şi mă ocupam de lucrurile gospodăreşti .După ce am terminat şcoala, am făcut armata la 18 Dorobanţi, în anul 1932, şi apoi am lucrat ca învăţător. Am făcut două facultăţi: facultatea de filosofie şi de drept la Cluj. Am făcut cursuri militare la Ploieşti, când ne pregăteam de război, şi ruşii ne ameninţau că în 24 de ore să părăsim Basarabia, ceea ce au şi făcut.

 

Mi-am luat colegul rănit în spate şi am plecat printre cadavre şi obuze să-l duc la spital

 

Rep.: Cum a fost pe front?

Ţ. A.: Am plecat pe front dar nu cu regimentul 18 Dorobanţi,în 1942 la data de 11 martie ne-a organizat şi am plecat cu un tren de marfă de la Caransebeş şi am debarcat într-un oraş în Basarabia pe Nistru şi apoi am mers pe jos cu muniţia după noi prin Ucraina, poposind din 30 în 30 de km. Am mers pe jos peste 200 de km până în Crimeea. Apoi am fost repartizaţi în adăposturi din lemn. Eu am comandat plutonul 3 din compania a 7-a. Compania era formată din 3 plutoane. Am intrat pe front, am înlocuit nişte nemţi şi ne-am instalat puştile mitralieră ZB, din Cehoslovacia. Ruşii aveau puşti cu lunetă, noi nu, şi de aceea ne-au produs pagube mari.

Războaiele vor fi mereu din păcate, chiar dacă conducătorii de state spun că vor să oprească acest flagel, dorinţa de putere şi teritoriu este prea mare şi acest lucru va face să fie mereu conflicte între state. Am avut prieteni care au murit pe front lângă mine dar despre aceste lucruri nu pot să vorbesc. Un prieten a fost împuşcat de ruşi în ficat iar eu când am văzut mi-am luat colegul rănit în spate şi am plecat printre cadavre şi obuze să-l duc la spital sperând că va trăi. Auzeam obuzele şi gloanţele cum ţiuiau pe lângă mine şi am mers mai departe până la spital – asta e războiul: suferinţă, sacrificiu şi moarte!

Rep.: Ce a urmat după război?

Ţ. A.: După război mi-am perfecţionat profesia şi mi-am făcut o familie pentru că înainte nu am vrut să mă leg de nicio fată, pentru că nu ştiam dacă o să mai pot întoarce de pe front şi nu am vrut să încurc viaţa nimănui. A fost mai greu atunci când trebuia să îmi recapăt diploma, dar Ministerul Justiţiei a fost bombardat de americani şi aceasta a fost distrusă. Cea mai urâtă perioadă din viaţa mea este legată de amintirile din război, pentru că războiul este întotdeauna rău.

 

Războiul este întotdeauna rău

 

Omenirea a purtat războaie încă din timpuri imemoriale; scene de luptă vechi de sute de mii de ani au fost găsite pictate pe pereţii peşterilor. Este interesant faptul că nicio altă specie de animale nu are acest tip de conflicte. Există lupte între indivizi pentru supremaţie şi vânătoare în grup, dar dintre toate mamiferele numai unele specii de maimuţe foarte apropiate de om au uneori conflicte între grupuri aparţinând aceleiaşi specii.

Motivaţia războiului este puterea. Aceasta a avut multe forme de-a lungul timpului: hrana, teritoriu, resurse naturale, dominaţie. Cantitatea limitată a unei anumite resurse, cum ar fi apa sau petrolul, a fost şi încă mai este principala sursă de conflict. Abundenţa reduce cu mult tendinţele violente, acesta fiind motivul pentru care societăţile moderne, dezvoltate, sunt mult mai pacifiste.

Conducătorii au folosit întotdeauna manipularea pentru a determina oamenii să pornească la război. Fiinţele umane nu sunt foarte agresive prin natura lor, folosesc violenţa doar când instinctele lor primare îi determină să facă acest lucru. În antichitate, era uşor să motivezi un trib să atace altul când mâncarea sau apa nu era suficientă. Pe măsură ce umanitatea a evoluat, cauzele războaielor au devenit mai complexe şi mai greu de înţeles pentru cetăţeanul de rând. În consecinţă şi tehnicile de manipulare au devenit mai sofisticate.

Apărarea patriei, a pământurilor natale, este mult mai uşoară decât iniţierea unui război de cucerire. Datorită faptului că toţi liderii au tolerat sau au încurajat ororile comise de trupe în război, frică de a fi ucis, abuzat, prădat sau separat de cei dragi este un excelent factor de motivare pentru luptele de apărare a propriilor triburi, oraşe, provincii, ţări sau imperii.

Pentru a purta un război ofensiv, liderii trebuie să găsească diverse scuze pentru a-şi justifica acţiunea. Una dintre ele este convingerea poporului că luptă pentru o cauză divină, pentru distrugerea „ereticilor”, adică a oricui se întâmplă să creadă în alte aberaţii supranaturale decât ale lor. Religia şi biserica au fost întotdeauna nişte unelte foarte eficiente de dominare a maselor. O alte metodă, similară cu prima, este inducerea ideii că partea adversă este inferioară, are un nivel de civilizaţie mai scăzut, iar grupul care atacă are datoria morală de a-i cuceri pe acei barbari, este calea aleasă de destinul lor.

Propaganda modernă încearcă să convingă cetăţenii ca „ceilalţi” sunt de fapt eliberaţi. Inamicul este acuzat că nu respecta regulile internaţionale, că încalcă drepturile omului, iar opinia publică este convinsă că singura soluţie este o intervenţie militară. Alte soluţii, mult mai ieftine şi mai puţin dureroase, nu sunt luate în calcul, pentru profitul adus de ele este mai mic şi timpul necesar punerii lor în practică mai mare.

Persoanele care lupta efectiv diferă de la o epocă la alta. În perioada antică, toţi bărbaţii dintr-un trib sau o cetate erau folosiţi în conflict. În evul mediu au apărut primii mercenari plătiţi, profesionişti al căror slujba era războiul, mult mai pricepuţi decât cetăţenii obişnuiţi, gata să lupte pentru oricine plătea suficient de mult aur.

După apariţia statelor-națiune, toţi bărbaţii din toate ţările moderne au fost din nou recrutaţi forţat şi obligaţi să lupte; acum aveau o nouă cauză nobilă: naţiunea lor, definită de teritoriu, limba, religie, istorie şi cultura comună. Diferenţierile pe aceste criterii au fost încurajate, fiecare naţiune s-a definit în contradicţie cu alte naţiuni, existenţa să solitară neavând niciun sens. Milioanele de oameni spălaţi pe creier, gata să moară pentru pământul, rasă, credinţa sau liderii lor erau mult mai utili şi ieftini decât profesioniştii plătiţi.

Pe măsură ce societăţile au devenit mai bogate, tehnologia militară a avansat şi mass-media s-a extins, poporul a devenit tot mai potrivnic războiului. Soluţia a fost revenirea la armatele profesioniste, cu luptători plătiţi, care aveau războiul ca meserie; moartea unui astfel de soldat nu era percepută la fel de negativ de opinia publică precum cea a unui recrut. Azi, tot mai puţine state au serviciu militar obligatoriu, de obicei cele mai sărace şi mai puţin democratice.

Conflictul este un mecanism care se auto-alimentează. Când două tabere sunt în război, îşi plantează seminţele şi pentru viitoarele războaie, purtate de copii şi nepoţii lor. Când fiecare familie din fiecare parte are câte o rudă sau cunoştinţă ucisă în luptă, ura şi frustrarea rămân prezente pentru foarte mult timp, iar dorinţa de răzbunare va genera noi şi noi conflicte. Asemenea spirale ale violenţei pot fi observate în locuri precum Palestina: incursiunile evreilor care ucid militanţi şi oameni nevinovaţi laolaltă sunt urmate de atacuri teroriste în Israel, fiind creat astfel un cerc vicios din care ieşirea este aproape imposibilă. Fiecare tabără nu doreşte să se oprească prima deoarece are de plătit poliţe pentru violentele din trecut şi aşteaptă ca ceilalţi să facă primul pas.

Nicio parte nu câştiga cu adevărat din război. Războiul nu are nicio justificare reală, niciun sens practic. Întotdeauna există o mulţime de morţi şi răniţi în ambele tabere, multă suferinţă şi distrugere şi bine-nţeles traume emoţionale care au nevoie de generaţii pentru a se vindeca. Toţi soldaţii care se luptă sunt manipulaţi, la fel şi societăţile care încurajează războiul. Singurii câştigători reali sunt liderii, din politică, religie şi economie, adevăraţii profitori, care îşi urmăresc doar propriile scopuri egoiste, fără a le pasă de ceilalţi; omul este doar un obiect pentru ei, simplă carne de tun, iar popoarele doar mase de manevră.

Deşi numeroase studii au demonstrat că războiul este negativ pentru economie, fapt care era de bun simţ având în vedere amploarea distrugerilor generate de acesta, mai exista totuşi unele persoane care perpetuează mitul că războiul este necesar pentru a revitaliza economia. Aceasta este o aberaţie, o teorie falsă, singurii care au profit în război sunt fabricanţii de armament şi alţi afacerişti care au contracte cu armatele, de obicei o mică elita care are strânse legături cu lumea politică, adică chiar cu cei care au declanşat conflictul. De exemplu, războiul din Irak a costat deja peste 500 miliarde dolari, bani care erau suficienţi pentru două misiuni pe Marte sau pentru scoaterea din sărăcie a cel puţin 10 ţări africane.

Un lucru important de care trebuie să ne amintim este descendenţa noastră. Cu toţii am plecat din câteva triburi africane, cu vreo 2 milioane de ani în urmă. Marea răspândire a oamenilor de-a lungul globului şi diversificare a raselor şi etniilor este mai nouă de 20.000 de ani, după ultima era glaciară. Suntem cu toţii verişori îndepărtaţi, testele genetice realizate în toată lumea confirma acest lucru. Cum poţi să urăşti pe cineva pe baza unor etichete stupide când acel cineva îţi este de fapt rudă?…

 

 

 

Social Bookmarking
Nu au fost postate comentarii pentru acest articol.