Interviuri • Interviu cu George Stanca, editorul lui Vintilă Corbul, despre Vintilă Corbul

1. Cum l-aţi cunoscut pe scriitorul Vintilă Corbul, domnule George Stanca?

 

Debutul meu de editor, la Adevărul Holding a fost cum nu se poate mai suculent: m-am trezit pe 3 septembrie 2007 în faţă cu Vitilă Corbul opere complete, adică tot ce a publicat el atât la editurile româneşti, singur sau cu Theodor Mircea Burada, cât şi cu traducerile cărţilor lor scrise şi publicate în limba franceză. Termenul de predare al tuturor cărţilor, 33 la număr: târgul de carte Gaudeamus care începea la 20 noiembrie. Nu-i citisem nici trei-patru cărţi când sunt chemat la redacţie să mă întâlnesc cu maestrul.

Un ins de 91 de ani, uscăţiv, plin de energie, cu plete albe şi rare, care mi-l amintea pe acelaşi domn Vintilă al anilor 60-70, pe care-l vedeam pe Calea Victoriei sau la Athenée Palace la braserie, iaca un „bătrân” şi pe-atunci, de 60 de ani, cu blugi, adidaşi şi plete lungi în vânt. Eram emoţionat. Căci nu ştiam cu ce să încep interviul. Mai ales că totul s-a petrecut în biroul managerului general Răsvan Corneţeanu în prezenţa sa şi a altor două colege care coordonau proiectul: Ioana Voicu şi Carmen Dincă. Ele îl cunoşteau deja pe scriitor, Ioana era una dintre persoanele care îl vizitase acasă pentru discuţiile privind editarea integrală.

 

2. Cum era omul Vintilă Corbul?

 

Era tipul care s-a impus la noi prin actorul Tudorel Popa, acela al lui Paganel din Toate pânzele sus, genul de „savant distrat” împrăştiat, surexcitat, redondant, agitat încontinuu, adică ceea ce numim îndeobşte „un spirit viu”. Ceea ce eu am simţit alături de dânsul era un fluid energetic care te incomoda, te împingea, te glodea ca o pietricică în pantof, căci avea o mobilitate intelectuală care sfida vârsta foarte înaintată. Aş putea spune că avea energiile unui sugar, dacă te gândeşti câte mişcări face un astfel de prunc numai când i se schimbă scutecele. Bref, era un bulgăre de energii.

 

3. Ce pierde literatura română odată moartea sa?

 

Ceea ce n-a vrut ea niciodată să aibă: un Balzac, un Flaubert, un Feuchtwanger, Alexandre Dumas, Drouot, un mare povestitor. Aş zice „povestaş” în sens llosian, prolific, un ins cu un verb de un dinamism rarisim, care adesea vedea cinematografic şi care după mărturisirile lui, scria sub dicteu morfic. Căci, îmi povestea că atunci când dormea visa tot ce urma să scrie când se trezea. A fost prea puţin iubit de scriitorii contemporani pentru că scenaristul Corbul câştiga sume fabuloase; a fugit din ţară cu aproape un milion de lei transformaţi în valută cu ajutorul lui Iosif Constantin Drăgan, ajutat fiind să treacă, de mai-marii zilei ca Ştefan Andrei, ministru de externe sau Cornel Burtică, ministrul comerţului exterior, fani de-ai lui.

 

4. Sunteţi scriitorul care a coordonat şi îngrijit ediţia completă a operei lui Vintilă Corbul, cu ce vine în literatură Vintilă Corbul?

 

Cu scrisul dezinvolt, fără complexe, imaginaţia debordantă posedând o vână de scriitor mondial. Completează panorama marilor prozatori români Rebreanu, Cezar Petrescu, Gib I Mihăescu, C. Stere (câţi dintre noi au citit „In preajma Revoluţiei”?); plus Panait Istrati, Eugen Barbu, Ion Lăncrănjan, D. R. Popescu, Fănuş Neagu, Marin Preda, indiferent de tezismul unora, la care eu aş adăuga „nou-veniţii” din Occident: Virgil Ghiorghiu, Petru Dumitriu, Bujor Nedelcovici şi Vintilă Corbul”

 

5.Vintilă Corbul a fost un scriitor prolific, un fenomen, la doar 18 ani avea publicate deja două romane, a fost un scriitor împlinit, Căderea Constantinopolului a fost vândută în 192.000 de exemplare, este cea mai vândută carte din beletristica românească?

 

După toate statisticile avute la îndemână pare a fi cel mai vândut roman din toate timpurile.

 

6. Cu toate astea, de ce credeţi că prezenţa sa în viaţa culturală românească nu s-a făcut simţită mai mult?

 

Nu, nu i-a plăcut să fie un scriitor activ, militant, implicat, un activist, nici înainte, nici după decembrie 89. Nu şi-a dorit asta, era un solitar, se izolase chiar şi de familie, mi ales după moartea ultimei soţii. Avea apoi două mari pasiuni, minore dar omeneşti: câinele său şi degustările excesive, aproape vicioase, toxice de cola.

 

7. Viaţa lui Vintilă Corbul a fost ea însăşi un roman, în ce măsura i-a influenţat evoluţia sa literară?

 

El pretinde - cel puţin în interviul pe care mi l-a acordat, ultimul din viaţa sa, şi în discuţiile colaterale lui – că tot ce a scris, a şi trăit şi că în romanele sale toate faptele sunt reale nu plăsmuiri. În romanele istorice e istorie (pe care a studiat-o la facultate) şi în rest sunt poveşti de viaţă trăite sau aflate. Nimic nu-i plăsmuit e doar, cred eu, „adevărul minciunii” cum spunea suscitatul Vargas Llosa. Altfel spus ficţionarea, mistificarea literară a unei realităţi existente.

 

8. Care au fost aspectele din existenţa sa care v-au impresionat?

 

Faptul că a rezistat încercărilor de viaţă, lungă, pe care le-a parcurs: schimbări de carieră, de condiţie socială, de la prosper la mizer; un tată-generalul Corbu – asasinat în detenţie politică de comunişti; două soţii, una ingrată, alta de Dumnezeu luată prematur; viaţa socială spectaculoasă: de la avocat de succes la muncitorul ICAB, constructorul unor WC-uri publice celebre din Bucureşti, apoi la gloria (şi banii aferenţi!) de scenarist al unor filme marca Nicolaescu şi autor de best-seller-uri. M-a mai atins faptul că era posedat de scris, era bolnav de muncă.

 

9. Ştiu că îşi dorea ca el să îşi capete locul pe care îl merită în România ca şi însăşi România la rându-i în lume.

 

Acest loc nu-i va fi redat de recunoaşterea breslei, despre care am spus că nu-l prea preţuia. Sau mai clar, îl ignora superior. El va reveni acolo unde-i este locul prin strădaniile unui om care l-a iubit, cu devotament

Răsvan Corneţeanu, şi ale trustului Adevărul care şi-a propus nobilul ţel al redării integrale a operei unui mare scriitor, în beneficiul întâi al românilor. Să nu uitaţi că în toată opera sa personajele întruchipând români sunt luminoase, curajoase, pozitive, la el în operă nu suntem deloc de-ai lui Dracula. Din contră, creştinul Ţepeş, „Dracula”, participă cu vlahi de-ai lui la apărarea Constantinopolelui de hoardele păgâne. Iar o mare reţea de droguri din SUA, dintr-un roman mafiot, e distrusă de un român. Pătruns acolo printr-o coincidenţă. Şi nu mai amintim de „Babel Palace” primul lui roman scris pe la 16 ani unde staţiunea Eforie arată ca şi cum ar arăta prin 2080, cu autostrăzi, zgârie nori, hotelul e de megalux, aici trag regi, împărţi, maharajahi, nababi şi prinţi albi ruşi scăpătaţi. Finalul romanului e de un vizionarism tragic: toată această lume a Babelului dispare în urma unui sabotaj al sindicatului comunist de la Babel Hotel...

 

10. Pe 5 februarie, trupul neînsufleţit al lui Vintilă Corbul a fost adus în ţară, şi ştiu că aţi fost să îl aşteptaţi. Când s-a întors cu adevărat acasă, acum, sau anul trecut când a apărut colecţia Opere complete Vintilă Corbul?

 

Vintilă s-a „întors” în septembrie, când şi-a revăzut câţiva apropiaţi - pe Răsvan Corneţeanu, pe Sergiu Nicolaescu – când s-a întâlnit cu tot colectivul de „furnici”(redactori, corectori, traducători) de la „Adevărul Holding” care desăvârşea opera lui şi când am stat şi am făcut interviul. În februarie a venit doar să se odihnească puţin...

 

11. Dacă s-a întors, a ştiut România să îl primească?

 

Nu, categoric! Exceptând câţiva apropiaţi, rude izolate care au aflat din presă, confratele Burada, Gabriel Iosif Chiuzbaian, Cornel Burtică şi un reprezentant al USR (plus o coroană uriaşă de la Varujan Vosganian) la trecerea sa ultimă numai „România ”de la „Adevărul Holding” s-a ocupat de Vintilă Corbul. Ea l-a primit la miez de noapte, ea l-a primenit, l-a îngropat, ea a făcut cele creştineşti, ea l-a plâns ca pe un mare prieten, ea a fiert grâul de colivă şi tot ea a mâncat-o, ea a dat de pomană la săraci spre neuitarea celui dus şi tot ea îi aprinde zilnic candela de la mormânt. De rest, îmi e jenă şi ruşine. Despre care România vorbiţi!?

 

 

Social Bookmarking
Nu au fost postate comentarii pentru acest articol.