Interviuri • Ion Pecie: O viaţă întreagă am trăit din citanie!

Din păcate, tata a murit şi nu a apucat să mă vadă student şi nu ştie că o viaţă întreagă am trăit, totuşi, din citanie. Asta a fost soarta mea!

Doru Strîmbulescu: Fiecare dintre noi avem o poveste, care începe şi sfârşeşte undeva. Uneori, povestea ne scapă sau se povesteşte singură, alteori, o povestim noi, niciodată însă până la capăt. Există un rest nespus, neştiut. Suntem cuprinşi într-o taină, la mâna unui zeu rău, care, fără voia noastră, ne tăinuieşte poveştile. Cu toate astea, dragă Ioane, spune-mi, unde ar începe povestea ta?

Ion Pecie: Păi, ar începe undeva la primele amintiri. Sunt născut în 1950, pe 13 iunie. Una dintre cele mai vechi amintiri este moartea lui Stalin. O să te mire. Avem practic doi ani şi opt luni. Stalin a murit pe 3 martie 1953. N-am fost un copil minune, dar memorie bună cred că am. Din documentarea mea, copilul poate să aibă amintiri de la un an şi opt luni. Ştiu perfect moartea lui Stalin. În ce sens s-a fixat ea. Eram copil şi ştiu că tatăl meu în primăvara aia se apucase să care bălegarul la câmp. Se adunase mult. Tata avea cai, avea vaci, avea oi. Era vremea când nu aveai decât să faci curăţenie prin curte. Am plecat cu tata la un loc numit Câmpul Cracului, la câţiva kilometri, ştiu că erau încă petice de zăpadă şi tata descărca la bălegar. Eu undeva acolo sub un păr pădureţ, pe care, mai târziu, tata l-a tăiat, l-a adus acasă şi la făcut prepeleac, adică un pom din acela cu multe ramuri în care dormeau vara găinile. Deci, cum stăteam noi acolo, la câmp, a trecut un unchi al nostru şi l-a strigat pe tata: Bă, Tudore! Ce, unchiu’ Tănase? Ai auzit? Ce? A murit Stalin! A murit! Ptiu, futu-i groapa-n cur! N-am să uit niciodată expresia asta. E cea mai veche înjurătură de care mi-aduc aminte. Atunci am luat act de înjurătură. Şi parcă-l aud pe tata: Hai, tată, hai să mergem acasă.

Am trecut în drum spre casă pe la dispensarul comunal, unde mătuşa mea, cumnata lui tata, născuse un verişor al meu. Această amintire coincide cu moartea lui Stalin, fiind absolut autentică. În anii următori, am aflat de la tatăl meu, care făcuse războiul la ruşi, destule lucruri despre tătucul Stalin. Tata era ţăran autentic. Un om înstărit care ştia ce înseamnă colhozul, ce înseamnă Rusia, ce înseamnă războiul, ce însemna mizeria de acolo. Nu-l păcăleai pe tata cu poveşti.

D.S. : Dar amintirile?

I.P.: Uite că sar de la una la alta. Ceva mai târziu, când mai crescusem, vedeam filme. Despre povestea asta cu filme la ţară se poate spune la infinit Într-o zi am tot  insistat să vină şi tata la film. Obosit de la munca câmpului, plugarul Tudor Pecie era luat de fiul său la film. Filmele rulau la şcoală. Vara, pe peretele şcolii se punea un cearşaf, iar lumea stătea pe iarbă. Pe atunci se oprea un leu de la colectiv ca să intri la film. Curent electric nu aveam, dar se folosea un generator de curent, care se mai oprea din când în când.  Dacă nu-ţi plăcea filmul dădeai cu pietre în ecran. Era un întreg spectacol în această sală improvizată în aer liber. Şi aşa, cum îţi spuneam, îl duc pe tata să vadă filme. Nu ştiu dacă era „Vântul s-a oprit în zori” sau un alt film. În orice caz, era un film rusesc care începea cu un tren care venea spre ecran. Partea amuzantă este că atunci babele se culcau de teamă că trece trenul peste ele. Era un spectacol. În acest spectacol, era unul Bagabondul care îşi bătea joc de babe, spunându-le când să se culce ca să nu le calce trenul. Aşa. Începe filmul şi în film, un rus avea o mitralieră cu care culca la pământ sute de nemţi.

D.S. : Apare eroul…

I.P.: Da, era un soi de erou. Deodată l-am auzit pe tata: Ptiu…! Şi-a plecat acasă. Când l-am întâlnit, l-am întrebat: Ce-ai avut tată, nu ţi-a plăcut filmul? Tata după vreo patru ani de război, îţi dai seama că nu avea cum să digere filme din astea cu nişte ruşi extrem de viteji.

Ei, dar partea spectaculoasă era că acolo în primul rând era o babă, baba Ilinca. Ca să vezi, de câte ori trăgeau ruşii cu tunul, baba trăgea un pârţ cumplit. Ca replică. La un moment dat apare un tanc nemţesc, care este lovit de ruşi. Tancul explodează, iar baba Ilinca la fel. Noi râdeam de ne prăpădeam. În tot acest timp Bagabondul o dirija.

D.S. : Cum percepeai, copil fiind, toate aceste întâmplări?

I.P.: Atunci ne distram. Ne distram la culme. Pe tema cu filmele putem vorbi la infinit. Era un întreg spectacol. Deseori auzeai „caravana” cu muzică foarte puternică anunţând filme cu bătăi şi război. Atunci sărea inima din noi. Terminam repede toate treburile, ca să mergem la film.

D.S. : Era o perioadă de avânt a propagandei comuniste…

I.P.: Da, şi de obicei se vedeau filme ruseşti: „Balada soldatului”, „Vântul s-a oprit în zori”… . Apropo, am şi fost pălmuit de învăţătoare în clasa doua, pentru că ne-a pus să ne dăm cu părerea despre filmul „Vântul s-a oprit în zori”. Ce ne-a plăcut în film?! Fiecare povestea ce i-a plăcut, şi mie îmi plăcuse foarte mult de un tânăr ofiţer german. Ei bine, m-a bătut doamna, pentru că nu înţelegea cum putuse să-mi placă de duşmanul acela de neamţ. Dar mie îmi plăcea, pentru că era un blond simpatic. Mărturisesc că m-a mirat stupizenia învăţătoarei.

D.S. : Păi, ai avut primul exemplu de îndoctrinare…

I.P.: Da, păi am avut necazuri de astea încă de mic. Se tot vorbea atunci de Ceauşescu. Se spunea că la 11 ani era un erou. Eu pot să spun că eram erou mai devreme. În clasa doua, i-am scos ochii cu creionul lui Gheorghiu-Dej. Era pe cartea de citire. Auzisem eu pe tata că ne lua pământul şi, de necaz, i-am scos ochii. Un coleg, faţă de care am avut întotdeauna o reţinere, m-a pârât. După aceea, am aflat că era copil de turnător. Tata a fost de două ori anchetat pe chestia asta.

Şi, apropo de şcoală. Din acea perioadă datează o frază pe care n-am s-o uit niciodată. E o frază cu care mi-aş dori să-mi închei opera. De fapt opera nu se încheie niciodată, dar această frază este memorabilă pentru mine. Eram în clasă şi învăţătoarea ne-a spus să descriem ce vedem pe geam, iar eu am scris: Afară ninge cu „floci” mari de zăpadă. Am fost pălmuit şi nu ştiam de ce. Erau nişte fulgi uriaşi, cărora aşa li se spunea, acolo, la noi în sat.

D.S. : Cu toate astea, copilăria este partea cea mai frumoasă a vieţii…

I.P.: N-a fost, pentru că, ştii de ce? În acea perioadă, la noi, nu era grădiniţă. Părinţii mei erau oameni înstăriţi şi plăteau sume imense la stat. Ei, ce vreau să spun? Nu avea nimeni timp să se ocupe de noi. Oamenii ăştia, munceau toată ziua, iar noi eram lăsaţi acasă sau eram luaţi la câmp de mici. Pur şi simplu nu se ocupa nimeni în mod special de noi. Nici când am plecat la şcoală nu m-a întrebat nimeni, cred că până în clasa opta, dacă mi-am scris temele. Pur şi simplu trăiam în curtea lui tata aşa cum trăiau toate animalele.

D.S. : Dar spaţiul acela idilic în care trăiai avea multe zone neexploatate…

I.P.: Da…

D.S. : Cum ai descoperit şcoala, bucuria de a citi?

I.P.: Prin 1956, tata avea mult porumb de cules, iar învăţătoarea era vecină cu noi. Era o femeie extraordinară. Doamna Maia, aşa o chema. Seara mai venea pe la noi împreună cu soţul, care era tot învăţător,  la un pahar de vin. Tata făcea foarte mult vin. Un vin de novă galben-verzui, cum n-ai băut. Şi tata îi zice: Doamna învăţătoare, nu-l iei şi pe acesta la şcoală ca să scap de el, pentru că eu mă duc toată ziua la câmp. Mai aveam un frate, cel mare, care era la şcoală, iar cel mic era la bunici. Învăţătoarea a fost de acord să mă ia la şcoală, bineînţeles cu acordul meu. În ziua de 15 septembrie i-am spus mamei: Mamă, mă duc şi eu la şcoală. Iar mama a încuviinţat: Da, sigur, ţi-am gătit traista ca să mergi la şcoală. Dar mama vorbea ironic de fapt, pentru că eu nu trebuia să plec la şcoală. În sfârşit, eu am găsit o traistă, am pus-o de gât, şi am mers cu ceilalţi copii la şcoală. Cred că eram în izmene. Aşa am plecat eu la şcoală.

D.S. : Cu traista de gât şi-n izmene!

I.P.: Da, aşa am plecat. La şcoală, învăţătoarea ne-a spus că ne dă cărţi. Când am desfăcut traista, am descoperit că era plină cu grâu. Pe semne nu nimerisem traista care trebuia. Am luat şi eu o traistă şi am plecat după ceilalţi copii… În clasă am văzut că mulţi copii aveau călimară cu cerneală. Atunci am zis că mă duc şi eu acasă să iau o călimară. La întoarcere, cred că a început traista să curgă, nu ştiu ce s-a întâmplat că, în mijlocul uliţei era o baltă mare, plouase, şi un gânsac, ca să se dea ţanţoş, a sărit la mine şi m-a bătut cu aripile. Am scăpat datorită unei vecine care a văzut ce se întâmplă şi a luat gânsacul de pe mine. Între timp începuse să plouă foarte tare şi nu m-am mai dus la şcoală. M-am întors acasă. Aşa am ratat prima zi de şcoală. Apoi zilele următoare am plecat la şcoală, aşa ca elev, nu prea invitat. La şcoală, m-a pus doamna Maia în bancă cu o elevă care era repetentă, Petrocina. O toantă rău de tot. La două trei bănci de mine era o fată vioaie foc, Tena Mihai. O fată foarte frumoasă şi isteaţă. Smărăndiţa copilăriei mele. Aceasta era o fată foarte zglobie şi s-ar fi jucat cu mine, dar doamna Maia ne punea în bănci diferite, pentru că altfel făceam toată ora praf. Am uitat să-ţi spun cine era pus pe perete. Ei, bine, pe peretele clasei noastre atârna tabloul lui Dr. Petru Groza. Astea sunt primele imagini de la şcoală.

După câteva săptămâni m-am cam plictisit să aud: ma-ma, oi-oi, boi-boi, şi într-o zi l-am rugat pe fratele meu mai mare să-mi arate literele. El era într-a treia şi era un copil foarte isteţ, învăţa foarte bine. El mi-a arătat toate literele. Eu aveam o memorie odihnită de copil de la ţară. Până seara le-am învăţat pe toate.  A doua zi, la şcoală, eram foarte vesel. Doamna Maia a observat şi m-a întrebat de ce sunt aşa de bucuros. I-am spus că citesc, iar doamna a rămas uimită, făcuse doar câteva lecţii, practic nu aveam cum să fi învăţat să citesc. Cu toate astea, eu învăţasem să citesc cu fratele meu. Prima mea carte citită a fost „Croitoraşul cel viteaz” care m-a distrat la culme. În felul acesta eram cuminte la oră. După Crăciun era vorba să mă înscrie în catalog. Între timp colegii mei învăţaseră să scrie. Eu nu scrisesem.

D.S. : De ce te atrăgeau cărţile?

I.P.: Pur şi simplu îmi plăcea enorm să citesc. În clasa două sau a treia am fost dat exemplu în Gazeta Pionerilor. Aveam, cred, vreo două sute de cărţi citite.

D.S. : Totuşi, cărţile se procurau greu?!

I.P.: Cărţile le găseam în biblioteca şcolii. Bibliotecara era o fată foarte frumuşică. De la ea împrumutam cărţi. Terminasem cu muşchetarii, pe Jules Verne îl cam epuizasem. Lecturile din vremea aceea şi-au pus serios amprenta asupra mea. Citeam despre fapte cavalereşti, despre loialitate, despre onoare, despre bărbaţi care apără demnitatea femeilor. Ei, lucrurile astea m-au format mai mult decât orice învăţătoare şi decât orice părinţi intelectuali. N-am să uit niciodată ce însemnau paginile din Cei trei muşchetari sau din Cocoşatul.

Dar să-ţi spun cum luam cărţile. Mă duceam la bibliotecă şi spuneam: Doamnă, iau şi eu o carte. Între timp, pe partea cealaltă a rafturilor, auzeam chicoteli. Pe la domniţa bibliotecară venea un băiat din sat, care făcea pe profesorul de sport. Era un băiat înalt şi zdravăn, care atunci când dădea cu piciorul în minge o făcea să nu se mai vadă. Ei, şi atunci, când eu mă duceam să cer cărţi, era şi el acolo cu bibliotecara. Acum îmi dau eu seamă că cei doi trecuseră la analize semiotice, la hermeneutică, acolo în spatele rafturilor (!). Aşa luam eu ce cărţi voiam. La un moment dat adunasem acasă o sumedenie de cărţi de la bibliotecă. Tata a observat şi s-a cam minunat. Pe cărţi exista ştampila bibliotecii, iar tata şi-a dat seamă de acest lucru. A luat cărţile în căruţă şi le-a dus înapoi. Numai că acolo s-a întâlnit cu directorul şcolii, fost coleg. Au făcut ei ceva şi toate acele cărţi mi-au rămas. Aşa am început eu să-mi fac biblioteca.

Seara citeam la lampă. Tata pune pe sticla lămpii o foaie de tutun – la noi se cultiva mult tutun – pe care o usca, apoi o fărâmiţa şi îşi făcea o ţigară. După tot acest ritual, începeam să citim. Pe la noi venea un vecin, nea Lache. El venea cu cartea, tata venea cu bărdaca mare cu vin. Pe vremea ai nu era curent electric, dar nea Lache ne citea la lumina lămpii. Ne citea Păcală. Ne plăcea la nebunie. Avea şi un volum din 1001 de nopţi. De unde-l avea, nu ştiu! Când pleca, nea Lache lua cartea cu el ca să aibă motiv să vină şi seara următoare. Apoi, şi tata avea motiv să se mai ducă o dată la butoi. Aşa curgeau serile. Dar în perioada de primăvară, vară, toamnă, mergeam cu vitele. Trebuie să înţelegi că citeam mereu pe apucate. Aveam, însă, întotdeauna cartea în traistă. O ascundeam lângă poartă ca să o pot lua cu mine.

Odată citeam pe câmp şi a venit la mine pândarul Tudor. Acesta era unul dintre cei mai temuţi oameni din sat. Un om rău. M-am trezit deodată cu el în faţa mea. Venise călare, iar pe calul acela mi se prea că este imens. Când eram la Cluj student şi vedeam statuia lui Mihai îmi aminteam de acesta. Ştiam că e prieten cu tata, luptaseră împreună. Tata făcuse trupe speciale, fusese în regimentul de gardă, iar în război a fost gardă de corp pentru ofiţeri superiori, inclusiv pentru fiul ministrului de finanţe. În fine, acolo pe câmp mi-a dat vreo două palme la fund pentru că nu aveam grijă de vaci. M-am supărat şi am plecat acasă. Seara a văzut lumea ce nu văzuse niciodată, pe Tudor, cel mai rău pândar, care în loc să-mi ducă vacile la obor, mi le-a adus acasă. Tata, prieten bun cu el, a scos o oală de vin şi a recunoscut că mie îmi era gândul numai la citanie. Din păcate, tata a murit şi nu a apucat să mă vadă student şi nu ştie că o viaţă întreagă am trăit, totuşi, din citanie. Asta a fost soarta mea! Spuneam că astea au fost condiţiile de învăţare. Aveam memorie bună, dacă citeam lecţia odată de două ori, o învăţam pe dinafară. Cum să spun, o veşnică dezordine, pentru că toţi silabiseau până printr-a patra, iar eu aveam nu ştiu câte cărţi citite.

Între timp a venit şi partea cea mai mizerabilă a vieţii mele de copil. Până atunci trăisem, cum trăisem la tata acasă. Tata tăia porc de Crăciun, aveam sute de păsări în curte. Niciodată nu am răbdat de foame. Nu ştiam ce e foamea. Într-un fel îi invidiam pe copiii de pe strada mea, erau mulţi sărăcuţi, care nu mâncau niciodată ce mâncam noi, dar ei stăteau acasă, nu se duceau cu vacile, nu se duceau cu oile, stăteau acasă şi se jucau. Noi muream de invidie faţă de ei. Ăştia au fost anii frumoşi, până în colectiv. Atunci au început ani duri de tot.

D.S. : Cu  repercusiuni asupra familiei?

I.P.: Îmi amintesc că tata a stat câteva luni de zile fugit de acasă. Nu voia să se înscrie în colectiv. Circula un zvon, că dacă nu te înscrii, poţi rămâne cu pământul. Aşa a fost, pentru că un unchi al meu a rămas cu pământul, dar ce s-a întâmplat, tot pământul lui i l-au dat pe o coastă undeva. Totul era făcut în bătaie de joc. Povestea asta are o altă semnificaţie. Pe la 10 ani, tata s-a înţeles cu unchiul meu să mă înfieze. Acesta se gândea ce o să facă cu averea. Avea cazan, avea dărac de lână, era un om bogat. Actele de înfiere nu le-am făcut niciodată, pentru că n-am mai avut când. La un moment dat, acest unchi al meu a fost arestat. A fost o noapte de pomină. Au venit şi au luat totul. Au luat vite, au luat grâu, porumb, au luat cazanul, au luat o sută de vedre de ţuică. Eu dormeam şi au luat până şi plapuma de pe mine. Era în plină iarnă. Au scotocit prin saltea, pentru că oamenii ţineau banii în saltea atunci, nu la CEC. Au găsit 52000 de lei, o sumă imensă la acea dată. Spre dimineaţă, eu am plecat de acolo. Casa era făcută vraişte. Cei care au venit s-au îmbătat ca porcii. Au plecat apoi cu camioanele pline. Din toată averea acestui unchi al meu a rămas doar un toc şi o călimară de cerneală. Unchiul avea o slăbiciune pentru scris. Era o călimară mare cu cerneală bună. Pe atunci lumea scria cu un fel de scrobeală, vopsea luată din târg ca să vopsească lâna. Este singura mea moştenire de la tata II, aşa cum îi spunem acestui unchi al meu. Aveam, însă, o slăbiciune deosebită pentru curtea aia, acolo se născuse şi tatăl meu. Era foarte frumoasă.

D.S. : Curtea părintească!

I.P.: Curtea bunicilor mei. Locul acela îmi trezeşte vii amintiri. Era acolo o fântână largă, cişmea în grădină, iar peste drum era o baltă superbă plină de nuferi galbeni. Era o  minunăţie. Tot peste drum de noi stătea preotul satului. Era cea mai frumoasă poziţie din sat. Era satul tatălui meu, Tătăreşti de Sus, primul sat din Teleorman, în partea de nord, cum mergi spre Argeş. Eu sunt născut în Trăsnitu. Acesta e ultimul sat pe şoseaua spre Alexandria. Am trăit multă vreme la Tătăreştii de Sus, care era un sat mult mai frumos decât Trăsnitu, de unde era mama. Îmi amintesc că tata mergea foarte des acolo, mergeam pe la mătuşi. Odată la primărie, citeam o listă cu eroii neamului de pe un monument. Şi tot citeam pe toate feţele monumentului şi nu-l găseam pe tata.  Îi zic: Tată, dar tu de ce nu eşti aici?! Mi se părea ruşinos că tata nu e pe monument. Ei, tată, păi dacă eram acolo, nu mai citeai tu aici!

Dar, să revin. Locurile acelea îmi trezeau o adevărată magie. Era lunca din Tătăreşti, era via din Tătăreşti, era locul din Tudoria, care era lângă Săliştea-Gumeşti a lui Marin Preda. Era pământul de la Lacul Ursului. Mă leagă amintiri vechi de acolo, mai mult decât locurile din Trăsnitu, cu atât mai mult cu cât aci a venit nenorocirea de colectiv.

D.S. : Ai spus la un moment dat că, tatăl tău a fost nevoit să fugă?

I.P.: Da, pentru că tata nu a vrut sub nici o formă să se înscrie în CAP. Deseori auzeam despre oameni arestaţi şi bătuţi. Auzeam că venea „duba” şi îi sălta. Nea Lache, vecinul meu, a fost luat că au găsit la el o carte. Era un almanah cu defilarea trupelor nemţeşti. A făcut bietul Nea Lache, trei ani de puşcărie pentru că ar fi avut simpatii progermane. Prostii, oamenii ăia nu aveau nici o legătură cu asta. Era un soi de admiraţie pentru disciplina germană. Atâta tot.

În această perioadă, tata se ascundea. Într-o zi a venit un domn bine îmbrăcat, care m-a întrebat ce mai citesc. M-a lăudat că iau note bune, chestii de astea. Zicea că e prieten cu tata. M-a rugat să-i spun tatei ca, atunci când vine, să nu mai doarmă în casă, că s-o termina şi cu colectivizarea asta. Eu ce să zic: Păi, nu doarme în casă, se culcă în grajd! Între timp îmi dăduse o ciocolată şi o portocală. Când mă chinuiam eu cu portocala să o mănânc, bineînţeles cu coajă cu tot, aud o maşină care se apropiase de poartă.

D.S. : Era duba…

I.P.: Da, era duba, o maşină din care nu puteai evada. Era făcută din tablă groasă, iar în interior era beznă.  Era construită special pentru intimidare. Tipul ăsta de care îţi povestesc era îmbrăcat în ofiţer. Între timp, poliţia a intrat prin grădină, peste tot, şi l-au găsit pe tata în grajd. Când a trecut pe lângă mine, mi-a spus: M-ai trădat, Ioane! Eu plângeam. Mi-am dat seama ce făcusem. Poliţistul mi-a dat un şut în fund de mă doare şi astăzi.

Atunci l-au arestat pe tata. Cred că l-au ţinut câteva săptămâni şi i-au dat drumul. Ce s-a întâmplat? Cu câteva săptămâni în urmă, ăştia de la securitate se instalaseră în casa noastră. Am trăit momente de mare spaimă. Erau mai mulţi activişti de partid acolo. Când mama trecea pe lângă ei, îi strigau măscări. Într-un târziu a venit şi tata acasă, iar unu, Zbârciog a încercat să-l convingă să se înscrie la colectiv. Atunci tata i-a scos pe toţi afară din casă. A rămas cu nea’ Badea, un activist de partid cu care a semnat cererea de înscriere la colectiv.

D.S. : Era considerat un element periculos?

I.P.: Da, din mai multe motive. Tata, în război, primise o medalie, se pare Crucea de fier germană, ei şi toată viaţa a trebuit să ascundă acest lucru, pentru că dacă se afla, îl mânca puşcăria. Eu am aflat lucrurile astea mult mai târziu, de la mama.

Dar să-ţi spun ce făceau nenorociţii ăştia. Dacă nu erai atent îţi băgau tot felul de lucruri compromiţătoare, ca apoi să te şantajeze. Aşa au făcu cu un vecin pe care l-au trimis după vin şi când s-a întors omul cu vinul, au invocat faptul că, au găsit la el sub pernă nişte cartuşe şi o armă. Aşa te luau. Pe nea Muşat aşa l-au luat. Era o aventură. Mai târziu când am citit Odiseea am avut un sentiment de deja vu.

D.S. : Şi, totuşi, povestea continuă!

I.P.: În iarna dintre 1962 şi 1963 am stat  din nou la unchiu’, la tata II. Luam în geacul de şcoală cârnaţi şi pâine, şi îi duceam acestuia. El era ascuns de teama securităţii. Noi, la şcoală, aveam ore până pe seară, dar cum se făcea un pic întuneric, ne pişam în lămpi ca să nu mai facă lumină. Învăţătoarea ne trimitea acasă, iar eu cu un coleg, Iordăchiţă, o luam în partea cealaltă a satului. Acesta mă scotea prin grădină, pe câmp, unde mă întâlneam cu unchiu’. Toată iarna, acesta a dormit pe câmp, la Puţul Gerului. A dormit într-un jgheab de fântână. Când şi când, venea noaptea pe la noi pe acasă. Îi dădea mama de mâncare. Lângă noi, la o casă sau două, stătea miliţianul satului. Acesta avea ordin să-l împuşte. Nici măcar nu se mai putea preda. Miliţianul era un tip frumuşel, mureau femeile după el, dar  unchiu’ îl bătuse şi acesta îl ura de moarte. Până la urmă, s-a predat la Alexandria. A făcut trei ani de puşcărie. A făcut puşcărie până ce au fost eliberaţi deţinuţii politici. Între timp şi nevastă-sa a făcut puşcărie.

Au fost momente cumplite. Începuseră revoltele. La Morteni, oamenii au scos grapele şi au blocat drumul. La Răscăieţi au dat foc la colectiv.

Să vezi în ce fel erau implicaţi unchii mei. Femeile l-au prins pe un nenorocit, Busnegu se numea, ca să-l omoare. Între timp a venit şi un unchi al meu care l-a salvat pe nenorocitul acesta de la moarte. Era un om rău. Dar, să vezi, după întâmplarea asta, Busnegu l-a acuzat pe unchiu că a vrut să-l omoare. Acesta era unul dintre motivele pentru care a început să fie urmărit. Între timp, la primărie s-a aprins scânteia revoltei. Oameni au spart geamurile şi au dat foc la primărie. Noaptea dubele i-au cărat pe toţi cei implicaţi în revoltă., inclusiv pe mătuşa mea, ea deschisese balul. Asta a fost perioada anilor `62. Atunci s-a terminat copilăria.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta