Interviuri • Ionuţ Rădoi: „Piaţa Universităţii este un simbol al luptei împotriva neocomunismului!” (II)

În numărul trecut al revistei am publicat prima parte a unui interviu realizat împreună cu Ionuţ Rădoi, fost preşedinte al organizaţiei de tineret a PNŢCD, unul dintre cei care a contribuit, împreună cu alţi tineri ţărănişti, la declanşarea evenimentelor din piaţa Universităţii. Discuţia purtată este una lipsită de prejudecăţi, fiind mai degrabă o mărturisire. După 20 de ani de la tragicele evenimente, Ionuţ Rădoi, întors între timp dintr-un lung periplu prin occident, are încă vii în memorie fapte şi oameni pe care i-a cunoscut şi alături de care a încercat să dea lovitura de graţie regimului neocomunist a lui Ion Iliescu. Din nefericire, lucrurile nu au mers în această direcţie, PNŢCD-ul a dispărut practic de pe scena politică, iar România a pierdut ani bun până ce a pornit pe calea reformelor. Procesul nu este încheiat nici astăzi, când o nouă generaţie de oameni politic se străduiesc din greu să şteargă urmele trecutului.

 

…continuare din numărul trecut

D.S: Putem vorbi de un succes având în vedere acţiunea tineretului ţărănist?

 

I.R.: Până la un anumit punct, da, putem vorbi de un succes. Ulterior s-a dovedit că, politic, eram blocaţi, revoluţia se dorea să se continue printr-o reformă. Toată lumea dorea o reformă politică.

 

D.S: Atunci  puteam vorbi de o lege a lustraţiei, nu acum după 20 de ani!

 

I.R.: Bineînţeles!

 

D.S: Cum i-aţi convins pe oameni să rămână alături de voi?

 

I.R.: Iniţial au fost 20 de oameni acolo. Iar toată lumea care trecea disperată se alătura şi mai mult, şi mai mult mişcării, în special după ce ieşeau de la serviciu. Şi mai multă lume, până când efectiv studenţii de la Universitate au deschis balcoanele şi de acolo am putut vorbi. Nu puteam vorbi de la Teatrul Naţional, pentru că nu te lăsa nimeni, dar studenţii fiind mult mai mulţi în stradă, pur şi simplu au intrat şi au deschis propriul balcon de unde am putut vorbi oamenilor. Aşa s-a creat Piaţa Universităţii.

 

D.S.: S-au spus şi foarte multe legende. Bine, regimul Iliescu clar a dat vina pe partidele istorice, în special pe PNŢCD. Încerca să denigreze zi de zi mişcarea, vorbim despre cei care au intrat în greva foamei acolo, despre apariţia lui Marian Munteanu …

 

I.R.: Da, el a devenit un simbol al Pieţei Universităţii. Eu l-am cunoscut încă dinainte, era student la Filologie, activa în grupul Petre Ţuţea.

 

D.S.: Cum te-ai cunoscut cu Marian Munteanu?

 

I.R.: L-am cunoscut pentru că fosta soţie era colegă cu el de an, prin ea şi prin Mircea Cherbovăţ, coleg şi el cu Marian. Era un grup mai mare. M-au chemat şi pe mine înainte de Revoluţie să mă duc la Petre Ţuţea. Iniţial, am ezitat, şi când am dorit acest lucru, grupul lor a fost arestat de securitate. Unii au fost bătuţi foarte rău atunci, însă Marian Munteanu nu a păţit nimic. Acest lucru s-a întâmplat cu vreo 5-6 luni înainte de Revoluție.

 

D.S.: După Revoluţie ei au reapărut în prim-plan.

 

I.R.: După Revoluţie noi nu am putu să ne implicăm la vedere, decât în calitate de revoluţionari. Mesajele pe care le concepeam le duceam să le citească Răzvan Teodorescu care se lua cu mâinile de cap.

 

D.S.: Răzvan Teodorescu care a fost vehement împotriva Pieţei Universităţii.

 

I.R.: Da, în multe chestii a trebuit să îi forţăm mâna, deoarece nu voia să dea mesajele noastre.

 

D.S.: A fost o tehnică a SRI-ului, a serviciilor proaspăt înființate atunci, să lase manifestările din Piaţa Universităţii să degenereze?

 

I.R.: Da, bineînţeles, iar argumente pentru acest lucru sunt foarte multe.

 

D.S.: Tehnica a fost să compromită mişcarea! Pe acest fond să poată interveni în forţă.  Domnule, se fac distrugeri, au loc acte nepotrivite, se vând droguri, se consumă alcool, se face sex. Adică, toate lucrurile care se spuneau şi pe care presa fesenistă, Dimineaţa, Adevărul, le comenta cu înverşunare…

 

I.R.: Adevărul era crunt!

 

D.S.: Să nu uităm că Darie Novăceanu, directorul ziarului Adevărul, chiar a fost vehement împotriva Pieţei Universităţii…

 

I.R.: Şi el şi Dinescu…

 

D.S.: Şi Dinescu, Cristian Tudor Popescu…

 

I.R.: Dinescu a zis să pună furtunul de apă pe noi!

 

D.S.: A vrut să stârnească ura, şi nu numai ura împotriva mişcării, dar şi a partidelor istorice. Iliescu era clar că îşi dorea în acel moment să distrugă partidele istorice. De altfel, sediul PNŢCD-ului a fost atacat în acele momente…

 

I.R.: Şi sediul PNL-ului!

 

D.S.: Cum aţi susţinut această mişcare având în vedere faptul că acei oameni trebuiau inclusiv să mănânce, ei ne mai părăsind Piaţa Universităţii?

 

I.R.: Ei, toate pachetele veneau de la noi, de la PNŢCD! Majoritatea sandviciurilor, pentru că noi trăiam atunci cu un sandvici pe zi. Îţi dai seama că era o luptă disperată, aproape ca aceasta pe care o duc oamenii azi când stau cu 3-4 milioane în casă pe lună. Ori mori în casă, ori mori în stradă! Şi lumea atunci alesese să moară în stradă.

 

D.S.: Noi de aicea nu plecăm / nu plecăm acasă / până nu vom câștiga / libertatea noastră! Şi multe alte lozinci.

 

I.R.: Exact, exact! Şi mai departe, manifestația ia amploare datorită studenţilor conduşi de grupul lui Marian Munteanu. Unde am căzut noi în dezacord cu ei, a fost atunci când am dorit să mergem să vorbim, iar ei nu ne-au lăsat. Doar noi pornisem mişcarea, trebuia să vorbim şi noi, măcar o dată, pentru a ne spune punctul de vedere, ce credem, ce vrem. El (Marian Munteanu, n.r.) s-a opus personal. M-am certat cu el destul de dur atunci.

 

D.S.: Vă întâlneaţi?

 

I.R.: Mai rar ne-am întâlnit, dar atunci când m-am dus cu delegaţie de partid i-am spus că vreau să spun şi punctul de vedere al tineretului ţărănist, pentru că noi suntem cei care am creat această mişcare. Şi nu a fost de acord. Atunci au venit grupurile de străini, de la internaţionala democrat-creştină, şi au vorbit ei, inclusiv în numele nostru. Acolo s-au manifestat şi oamenii de cultură care îmbrăţişau aceeaşi cauză. Mişcarea a luat amploare, piaţa era blocată. În acel moment au apărut şi minciunile grosolane pe care le-ai amintit tu mai devreme, pentru defăimare şi manipulare, că se dau droguri, că se dau bani etc.

 

D.S.: La un moment dat cei din piaţă erau ajutaţi nu numai de voi…

 

I.R.: Erau ajutaţi de o mulţime de societăţi, şi de dincolo, şi de caritate.

 

D.S.: Le aduceau ceaiuri, mâncare.

 

I.R.: A fost o chestie de solidaritate aproape revoluţionară, exact cum s-a întâmplat la Revoluţie. La Revoluţie dacă făceai cu mâna la o maşină, te lua. Ospătarii aveau o milă teribilă faţă de ceilalţi. O compasiune şi o solidaritate fantastică a fost. Asta s-a întâmplat. Eu personal am văzut cum cineva împărțea blugi sau dolari iar când ne-am dus peste ei au dispărut dintr-o dată. Se vedea clar că nu erau oamenii noştri, că îi cunoşteam pe toţi, erau oameni puşi de organizaţiile puterii ca să defăimeze această mişcare.

După ce s-a manifestat în Piaţa Universităţii, Liga Studenţilor a încercat mai multe discuţii cu Iliescu, tot în acest sens, tot pentru partajul de putere, că aici era interesul, să nu ajungem precum China, un singur partid dar economie liberală, ceea ce nu mergea.

 

D.S.: Încă nu picase Uniunea Sovietică şi Iliescu se gândea să pună în practică planul lui Gorbaciov.

 

I.R.: Dar toate celelalte ţări trecuseră la sisteme pluripartidiste, Iugoslavia, Polonia, Cehia, RDG-ul, Ţările baltice şi Bulgaria şi rămâneam noi cu un sistem chinezesc sau cu un sistem care în doi ani de zile a picat şi la ruşi.

Liga Studenţilor, după încercările de comunicare cu Iliescu şi cu FSN-ul pentru dezvăluirea cimelor revoluţiei, pentru partajul de putere, pentru promisiunile date electoratului că nu vor face politică şi că se retrag din alegeri a spus că se retrage din piaţă. Noi am încercat să continuăm această luptă. Au mai fost vreo două săptămâni, timp în care ne-am despărţit şi noi de PNŢ, şi o mulţime de oameni au încercat să continue mişcarea. Liga Studenţilor se retrăsese, ei nu mai vorbeau, însă se vorbea de la balcon. Şi acum apar minerii. Minerii care erau deja incitaţi din februarie-martie de către Iliescu. În aceste momente, 12-13 iunie apar minerii.

 

D.S.: Aveaţi vreo informaţie că au fost chemaţi minerii atunci?

 

I.R.: Nu. Nu.

 

D.S.: V-aţi trezit pur şi simplu cu minerii acolo?

 

I.R.: Exact. Ce se întâmplă însă cu două zile înainte când arde autobuzul? Eram prezent acolo. Mă duc în piaţă. Piaţa o luase chipurile poliţia. Oamenii au sărit şi au spus ca măcar acel spaţiu să le fie lăsat să se manifeste liber. Scutierii erau acolo şi oamenii au năvălit peste ei şi au început aruncăturile de pietre.

 

D.S.: Când se întâmpla asta?

 

I.R.: În 10-12 iunie, cu câteva zile înainte. Noi, toată mişcarea pe care am făcut-o a fost fără violenţă. Cei care aruncau cu pietre în poliţai erau nişte tipi,  toţi tunşi foarte scurt şi cu brand-urile foarte mari. De unde ştiu? Pentru că efectiv erau lângă mine. Îmi aduc aminte că unul dintre ei a încasat o piatră dată de poliţişti şi era rănit la mână. În nebunia care era am început să fiu extrem de atent pentru a vedea ce se întâmplă acolo.

Vreau să îţi spun o scenă care mi-a rămas întipărită. Avansăm în piaţă. Instigatorii dădeau cu pietre, iar ceilalţi oameni avansau pur şi simplu înainte. Scutierii băteau pe cine apucau. La un moment dat ajungem lângă autobusul poliţiei iar scutierii s-au retras. Parcă noi puteam să-i batem pe ei. Nu aveam cum. Autobuzul nu era bine garat, iar explicaţia am înţeles-o mai târziu, trebuia mutat pentru a nu lua foc piaţa, Universitatea. La un moment dat au intrat 3-4 oameni din cei care dăduseră cu pietre, tunşi scurt şi solizi, au pus mâna pe chei şi au mişcat autobusul. Eu le-am spus să lase autobuzul acolo, să vină să şi-l ia poliţia. Nu au ascultat, au mişcat autobuzul de acolo, iar acesta a luat foc. Cum? Cine? Iarăşi nu se ştie. Ca după aceea, să apară la televiziune, bineînţeles, că revoluţionarii i-au dat foc. Şi acum, toţi cei din provincie, fiind dezinformaţi, ce să ştie, că ei se duc acolo să facă curăţenie. La ordinele cui? La ordinele lui Iliescu. Roman este şi el vinovat prin consimțământ său, nu dar pentru faptul că a rămas în Guvern. Gelu Voican Voiculescu, în 13-15 iunie, atunci când s-au arestat oamenii, el decidea între alţii dacă îi arestează sau nu.

 

D.S.: Unde te aflai în momentul în care au venit minerii?

 

I.R.: Dimineaţa ies din examen de la ASE, pe 13 iunie. Nimeni nu ştia ce se întâmplă. Văd camioanele de mineri care purtau bâte. Aud că minerii au devastat Universitatea, că l-au bătut pe Marian Munteanu şi că pe mai mulţi i-au zăpăcit. Am văzut cum un om a fot bătut, acesta căzuse pe trotuar iar minerii dădeau cu bâtele în el. Ştii cum dădeau? Îţi vine să plângi! Sărea sângele, măi! Am sărit repede şi le-am spus să nu mai dea în el. Eu vorbeam cu ei dar ei parcă nici nu mă vedeau. A fost un lucru uluitor. Lumea era disperată, minerii băteau în stânga şi-n dreapta, era un haos total. Era o isterie publică şi mai ales, cine o conducea, ca să vezi. Ajung la Piaţa Universităţii, chiar lângă Teatrul Naţional. Vine duba de poliţie, miliţie ce era atunci, îl iau pe un bătrân care semăna cu Constantinescu. Săracu om dădeau în el ditamai matahalele, eu nu ştiu dacă a mai trăit omul acela. Eram cu cineva, cu Mihaela şi ea a început să plângă. Apare unul lângă noi cu mâinile curate, solid, tuns şi spune: de ce plângeţi, doamnă? Iar eu spun: domne, nu vedeţi ce se întâmplă, cum dau în omul acesta! Şi a început să strige că e ţărănist, că e liberal. În acel moment am crezut că sar pe noi. Mai eram cu câteva persoane şi am reuşit să scăpăm. Mergând în jurul Pieţei Universităţii i-am observat clar pe aceştia. Fiecare grup de către 6-8-10 era condus de către unul care clar nu era miner. Totul  fost o acţiune dirijată. Şi de ce? Tocmai pentru a distruge şi ultimul gram de opoziţie veritabilă care se formase. Mineriada din 13-15 iunie 90 a fost cea mai criminală. Au murit oameni, au fost bătuţi, arestaţi, maltrataţi. Era clar că o parte a securității rămăsese de partea lui Iliescu. Au arestat oamenii şi după au început trierea. În comisii era şi Gelu Voican Voiculescu. Îi interogau. Pe unii îi băgau la puşcărie, iar altora li se dădea drumul.

 

D.S.: Piaţa Universităţii a fost declarată zonă liberă de comunism, kilometrul 0 al democraţiei şamd. Cei care au manifestat acolo au fost numiţi golani de către Iliescu. Dacă îţi aduci aminte, mari personalităţii ale culturii noastre din ţară şi din afară s-au declarat golani.

 

I.R.: S-a dorit să se meargă pe noţiunea de contrarevoluţionari. Nu le-a mers, pentru că era prea mult.

 

D.S.: E clar că s-a acţionat în cel mai pur stil bolşevic.

 

I.R.: Pentru că ei amestecau în mod deliberat lovitura de stat pe care o făcuseră cu revoluţia. Şi ei se considerau revoluţionari. Iliescu cu Roman sunt cei care au făcut lovitura de stat, ei n-au fost revoluţionari.

 

D.S.: Voiau să sădească convingerea în rândul poporului că de fapt ei sunt adevăraţii revoluţionari, iar cei care sunt în Piaţa Universităţii sunt nişte golani care vor să distrugă ordinea de stat, vor să distrugă instituţiile democratice.

 

I.R.: Să distrugă noua putere revoluţionară, ei fiind cei care făcuseră lovitura de stat, erau creatorii şi gânditorii acesteia.

 

D.S.: Nici astăzi nu putem spune că a fost lovitură de stat sau a fost revoluţie.

 

I.R.: Au fost amândouă. Realitatea văzută de toată lumea la modul empiric.

 

D.S.: După părerea ta, Piaţa Universităţii şi-a atins scopul?

 

I.R.: Nu. Nu, pentru că studenţii de la Universitate nu au înţeles şi le-am reproşat…

 

D.S.: După 90, în 91, regimul Iliescu îşi amputează unul dintre braţe, capul, pe Roman.

 

I.R..: Pe Roman pentru că a fost o mişcare între conservatorii neocomunişti şi…

 

D.S.: Trebuie spus că minerii au fost duşi din nou la Bucureşti unde au devastat sediul Guvernului şi l-au forţat pe Roman să demisioneze.

 

I.R.: A fost o luptă între Iliescu şi Roman. Iliescu a vrut să se descotorosească de Roman, pentru că acesta nu i-a fost total fidel în prima mineriadă.

 

D.S.: Ce i-a lipsit Pieţei Universităţii ca să reuşească?

 

I.R.: O scânteie, o posibilitate de a se manifesta politic în acele momente.

 

D.S.: De ce partidele istorice nu au preluat atunci iniţiativa?

 

I.R.:  Ca să îţi dau un răspuns cinstit, eu cred că din laşitate, de frică şi din laşitate. Pe holurile PNŢ-ului se vorbea să nu îl supărăm pe domnul Iliescu. Când auzeam înnebuneam.

 

D.S.: Cine le-a mulţumit minerilor, cred că Raţiu, din Parlamentul României…?

 

I.R.: Le-a mulţumit că nu l-au omorât, pentru că putea să fie omorât. L-au prins undeva şi puteau să îl omoare. După câte am auzit s-a rugat de ei să îl lase în pace că e om în vârstă, iar ulterior le-ar fi mulţumit.

 

D.S.: Poate fi o legendă. Nu minerii îl lichidau…

 

I.R.: Oamenii lui Iliescu. Nu s-a vrut totuşi să se ajungă la victime politice. Pentru că atunci tot occidentul nu ar fi susţinut mişcarea. Au fost morţi în rândul oamenilor nevinovaţi.

 

D.S.: Cu toate astea oamenii lui Iliescu nu au reuşit să dea o lovitură mortală partidelor istorice.

 

I.R.: Nu n-au reuşit. Au reuşit însă să coopteze pe unii de partea lor. Cei care au rămas, ajungând la putere, şi-au îngroşat buzunarele. Politicienii trebuiau să se îmbogăţească ultimii în ţara asta. Asta a fost raţiunea noastră.

 

D.S.: Regimul Iliescu a fost la începutul său unul de sorginte autoritară.

 

I.R.: Mai degrabă, cred că am avut de a face cu un marxism financiar.

 

D.S.: Ce le-a lipsit partidelor istorice să opună regimului un proiect.

 

I.R.: Multe. Le-a lipsit sufletul şi raţiunea revoluţionarilor. Asta le-a lipsit.

 

D.S.: Ce-aţi gândit când Iliescu le-a mulţumit minerilor?

 

I.R.: A fost o mare ipocrizie. Toţi am avut acest sentiment. Am avut şi sentimentul unei înfrângeri, a unei umilinţe.

 

D.S.: Ce crezi despre faptul că nu au fost condamnaţi adevăraţi vinovaţi pentru distrugerile şi victimele Pieţei Universităţii?

 

I.R.: Au ştiut să-şi ascundă urmele. Ion Iliescu şi ai lui şi-au ascuns urmele. Drama este că au făcut-o cu sprijinul unor instituţii ale statului. Asta a fost. Sunt lucruri pe care ar trebui să nu le uităm. Piaţa Universităţii este un simbol al luptei împotriva neocomunismului!

 

 

 

Social Bookmarking
Nu au fost postate comentarii pentru acest articol.