Interviuri • Mari români

Vizionari: 214
15 Noiembrie 2010 Ora: 15:33

Interviu inedit cu Părintele Dumitru Stăniloae

Dumitru Stăniloae
16 noiembrie 1903 - 4octombrie 1993
A fost un preot, teolog, profesor universitar, dogmatist, traducător, scriitorşi ziarist român. Este considerat unul dintre numele proeminenţe ale teologiei europene din secolul XX. A lucrat vreme de 45 de ani la traducerea lucrării „Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii" (în douăsprezece volume). Membru de Onoare al Academiei Române (1991).

Prea Cucernice Părinte Profesor, venim de la Sibiu. Suntem un grup de studenţi teologi sau de la alte facultăţi. Ce impresii va leagă de Sibiu? Dar de Gândirea? Ce au însemnat şi unul şi alta pentru formaţia Sfinţiei Voastre?
Am fost un timp, colaboratorul lui Nichifor Crainic. Redactam articole pentru Telegraful Român. Din 1930 şi până în 45, am fost redactor la Telegraful Român. Până când, prin 45, m-a alungat Petru Groza din Sibiu.

Nichifor Crainic mă cunoştea de la Telegraful Român. Mi-a cerut să colaborez la Gândirea. Să dea Dumnezeu să meargă pe acelaşi drum, al Ortodoxiei. Catolicismul nu ţine cont de naţiune. Accentuează universalul, ca şi când n-ar fi naţii. Catolicii pretind să ne ducem în Europa, dar să ne facem catolici. Aceasta, ca să ne divizeze. Şi, din păcate, observam acest lucru.
Ţin foarte mult la Sibiu. Mi-a intrat în fiinţă Sibiul. Acolo am scris cărţile mele de avânt, de tinereţe: Ortodoxie şi românism, Iisus Hristos sau restaurarea omului, care cred că e cea mai bună. Şi am continuat la Bucureşti, aşa cum mă definise Sibiul. Mitropolitul Bălan mi-a spus că L-am adus pe Hristos în predică. Mi-a plăcut această idee. Atunci am scris Iisus Hristos sau restaurarea omului. Să ni-L facem aproape pe Hristos, să-L iubim pe El. La noi, ortodocşii, El e prezent în Taine: „iată Eu sunt cu voi în toată vremea, până la sfârşitul veacurilor". Şi în toate binecuvântările, în toate slujbele.
Iubirea lui Dumnezeu e una dintre temele recurente în opera Prea Cucerniciei Voastre... Lucraţi acum la o traducere din Sfântul Grigorie de Nazianz. Ne puteţi împărtăşi o idee care să sintetizeze gândirea acestui Sfânt Părinte?
Hristos e Dumnezeu venit la noi, făcut frate cu noi. Iubind fata Lui de Om, Tatăl iubeşte fata noastră de oameni. În cărţile mele ar trebui să dau o atenţie mai mare Sfintei Treimi. Dacă n-ar fi iubirea Tatălui şi a Duhului, n-ar fi nici Hristos.
Acum traduc din Sfântul Grigorie de Nazianz nişte cuvântări despre Duhul Sfânt şi despre Sfânta Treime. Un Dumnezeu al iubirii: aceasta e Ortodoxia. Iudaismul şi islamismul învaţă despre un Dumnezeu singur. Şi dacă nu iubeşte nu mai e Dumnezeu. Rămâne un Dumnezeu al „iataganului"… Ceilalţi dumnezei sunt impersonali. Uitaţi-vă la religiile panteiste.
Vreau să dezvolt această idee într-o lucrare. Şi mulţumesc lui Dumnezeu că mai pot lucra.
Iubirea de oameni, aceasta ne-a învăţat Hristos. Şi iubirea de neam. Hristos a iubit neamurile. A trimis pe Duhul Sfânt la Rusalii neamurilor. La Judecată, vom merge cu slava neamului nostru, vom fi întrebaţi ce am făcut pentru slava neamului nostru.
Unii dintre noi sunt studenţi la psihologie. Cum poate un psiholog să-l privească pe om doar parţial, prin simţurile sale?
E bine să dăm atenţie simţurilor noastre. Dar să avem conştiinţa că suntem atârnaţi de Dumnezeu. Că Dumnezeu e atent la mine, ca El mă înfrânează de la tot ce e egoism. Căci El e izvorul bunătăţii şi-mi cere să fiu bun, să-mi corectez viata sufletească.
Psihologia descrie omul ca şi cum n-ar depinde decât de el însuşi. Ne-ar trebui o psihologie legată de credinţă. Să mă simt în atenţia lui Dumnezeu şi să simt în mine aspiraţia spre împlinirea în El.
Psihologia a fost cam laicizată în ultimul timp. Ca şi când sufletul l-ai închide în sine şi faţă de alţii. Sufletul e sub conducerea mea, iar eu sunt conducerea lui Dumnezeu. Sufletul nu-l pot lăsa aşa cum vrea el. Sufletul mi-l conduc şi, prin el, trupul. Şi aceasta, când sunt sub atenţia lui Dumnezeu, să cresc în bogăţie sufletească, ca eu să fiu pentru alţii.
Voia are un mare rol. Şi ea nu stă fără înţelegere. Să legăm, prin înţelegere, sufletul de Dumnezeu, ca sufletul să facă voia lui Dumnezeu, să fim uniţi în Dumnezeu prin voia noastră. Sfinţii Părinţi înţeleg să fim şi un suflet împreună.
Au apărut, în ultimul timp, nişte cărţi semnate de Părintele Ghelasie de la Mănăstirea Frăsinei. Uzează de limbaj destul de complicat, dacă nu imposibil; Sfinţia Sa zice că e un limbaj „înnoit". Şi sunt mulţi tineri care-i citesc cărţile şi se regăsesc în mai mare confuzie.
Ghelasie e un zăpăcit. Foloseşte un limbaj aiurit. Nu înţelege nimeni limbajul acela. Mi-a spus că trebuie să fim mai noi. Să fim mai noi decât Hristos?
Sfinţii Părinţi au vorbit de rugăciune ca despre lucrarea totalizatoare a fiinţei umane. Ce rol are inima şi cum se împlineşte această unitate interioară? Are şi raţiunea vreo lucrare?
Prin rugăciune, apropiem mintea de inimă. Când cunoşti pe Dumnezeu, nu poţi să nu-L iubeşti. Şi dacă-L iubeşti, nu poţi fără să-L cunoşti. Mintea priveşte o înţelegere mai unificatoare, iar inima presupune căldura, iubire. Şi sufletul le va uni pe toate trei.
„Noi nu ştim cum e naşterea Fiului din Tatăl, dar ştim că fără naştere n-ar fi Tatăl şi Fiul şi nici iubirea supremă a Tatălui spre Fiul şi a Fiului spre Tatăl şi nici iubirea noastră", zice Sfântul Grigorie de Nazianz. Tatăl şi Fiul nu sunt două Persoane una în faţa alteia fără legătură. Trupul îngroşat ne face să vedem lucrurile în devenire. Nu aşa trebuie să fie. Să-L vedem pe Fiul din veci.
Raţiunea e un instrument al minţii şi pe măsură ce înaintăm, raţiunea noastră devine mai înţelegătoare, mai „cu-minte". Raţiunea o poate lua pe de lături; raţiunea nu păstrează unitatea. Trebuie cuminţită de căldura inimii.
Vă mulţumim, Părinte Profesor.