Interviuri • Mihai Olah, „Copilul astrelor”

Vizionari: 453
24 Decembrie 2010 Ora: 15:38
Rep.: Când a început pasiunea ta pentru Univers?
Mihai Olah: Aveam 4 ani când am primit o cărticică care mi-a schimbat viaţa, m-a făcut să descopăr ce este dincolo de cerul înstelat şi nesfârşit pe care îl priveam adesea. Şi ceea ce am descoperit m-a fascinat atât de mult, încât am hotărât să devin astronom când voi creşte mare, sau poate voi scrie o carte. Închid uneori ochii şi reuşesc să zbor. Pământul a devenit o sferă albastră, protejat prin atmosferă de radiaţiile cosmice şi de meteoriţi (care ard înainte de căderea lor pe pământ). Şi dincolo de atmosferă – spaţiul nesfârşit, întunecat şi rece, un vid şi o tăcere adâncă de parcă nu s-ar mai întâmpla nimic. Şi totuşi Universul este într-o continuă mişcare şi transformare: ceva trebuie să moară, că altceva nou să se nască.
Rep.: Cum se naşte o stea?
M. O: Vreau să ajung în punctul de început, când iau naştere sistemele solare. O regiune gigantică şi densă de praf şi gaz se roteşte ca într-un dans, concentrându-se din ce în ce mai mult, dezvoltându-se temperaturi şi presiuni foarte mari, la care încep să aibă loc reacţiile nucleare. Aşa ia naştere o stea, iar surplusul de materie este aruncat în spaţiu, formându-se meteoriţi şi apoi, în milioane de ani, planetele. Dar şi o stea are timpul ei limitat de viaţă. După ce şi-a consumat combustibilul (în miliarde de ani), steaua devine o gigantică roşie şi explodează. Dacă steaua are dimensiuni mici, miezul stelei de odinioară se transforma în pitica albă, dacă are mărime medie devine pulsar, iar la dimensiuni foarte mari se formează găurile negre.
Rep.: Ce mai vezi tu, cu ochii minţii, în Univers?
M. O: Pitica albă are aproximativ 20 de km în diametru, dar este foarte densă: o linguriţă din ea cântăreşte o tonă. Cu timpul se stinge şi se transformă în pitică neagră.
Pulsarii se rotesc şi emit unde electromagnetice. O cantitate cât o gămălie de ac din aceştia, cântăreşte milioane de tone.
Gaura neagră este printre cele mai periculoase obiecte cosmice cunoscute de oameni: absoarbe tot ce-i stă în cale, chiar şi lumina. Dacă în gaura neagră nu poate nimic scăpa, în gaura albă nu poate nimic intra. Când o gaură neagră se uneşte cu o gaură albă (care expulzează materia), se formează gaura de vierme: pe o parte intră materia şi pe cealaltă parte este expulzată în spaţiu, dar în alt timp. Prin acest portal al timpului pot pătrunde pentru a vedea ce se va întâmpla în viitor: un spectacol cosmic frumos, dar trist: Calea Lactee şi Andromeda se ciocnesc, iar în urma coeziunii cele două găuri negre fuzionează devenind o singură gaură neagră aparţinând unei noi galaxii. Oare oamenii au reuşit să-şi găsească altă casă? Cuvântul casă mă face să mă întorc. Zbor cu viteza luminii printre planete şi stele, prind semnale ale undelor radio venite de pe Pământ, emisiuni pe care le-au ascultat poate bunicii mei… Edificii cosmice ca „Stâlpii Creaţiei” sau „Ochiul lui Dumnezeu”, mă fascinează. Dar oricât ar fi de frumos, nimic nu se compară cu planeta mea albastră. Îmi aduc aminte de mirosul ierbii, de razele blânde ale soarelui care se joacă cu crengile copacilor, de gingăşia florilor, de cerul albastru şi mi se face dor de casă. Deschid ochii şi mă bucur că locuiesc pe această planetă minunată.
Cu ochii minţii, voi mai călători prin spaţiul cosmic, dar acum vreau să mă bucur de viaţa care freamătă în jurul meu!
Social Bookmarking













Legaturi (NE)primejdioase