Interviuri • Mineriada din 13-15 iunie 1990 - sfârşitul încercării de reformă politică a statului român!

Ionuţ Rădoi

 

26-27 decembrie 1989: fondator al PNŢ-CD, ocupând funcția de Președinte al Organizației de Tineret.

Ianuarie 1990: inițiator, alături de  Constantin Dumitrescu şi Ion Puiu, al primei manifestații  libere din România: cea a PNŢ-CD-ului împotriva acaparării abuzive a puterii de către FSN.

Februarie 1990: inițiator şi organizator alături de Conducerea PNŢ-CD a manifestației de protest împotriva furtului de putere de către FSN. Cosemnatar alături de Corneliu Coposu şi Victor Petrina, a declarației partidelor politice pentru formarea CPUN.

Aprilie 1990: inițiator alături de alți membri ai Tineretului PNŢ-CD sau Revoluționari (Tiberiu Tăutu, Dragoș Dănău, Cristian Drăghici, Bogdan Gradin, etc.) ai Pieței Universităţii. Susținerea acesteia prin mesaje zilnice la Televiziune pentru împlinirea cerințelor revoluționarilor şi ale partidelor politice, pentru libertate şi democrație reală.

Mai 1990: organizator activ al Campaniei pentru alegerile din 1990 (dovedite în final, alegeri furate, pseudo-alegeri).

Iunie 1990: participant active la apărarea Pieței Universităţii. Observator real al crimelor « trupelor pretoriene » miniere ale Frontului pentru distrugerea ultimelor șanse de democratizare a societatii, de partaj social corect, de democratizare şi socializare a capitalului, de liberalism real, de egalitate de șanse şi reformare veritabilă a societăţii românești.

Iulie 1990: creator  alături de Ion Puiu al Partidului Naţional Democrat Creștin.

 

Doru Strîmbulescu: Mă bucur să ne revedem după atâta amar de timp, şi că avem posibilitatea să povestim despre întâmplări la care am fost martori, eu şi cu tine, în vremuri nu tocmai liniştite. Ştii prea bine că, la un moment dat, drumurile noastre s-au întâlnit, apoi s-au despărţit până azi. Tot ce s-a întâmplat, de atunci şi până acum, ne-a marcat într-un mod cu totul deosebit. Vom avea răgazul să vorbim despre acest lucru în seria de dialoguri pe care o începem azi. Acum, pentru că suntem în preajma comemorării evenimentelor din iunie 1990, aş dori să vorbim despre mineriadă. Înainte de asta trebuie să amintim faptul că eşti autorul unei scrisori publicate şi citite la Europa Liberă în septembrie-octombrie 1989, în care îţi manifestai nemulţumirea faţă de Ceauşescu şi faţă de regimul comunist. Eu cred că nu este întâmplător faptul că la un moment dat erai preşedintele organizaţiei de tineret a PNŢCD. Aş dori să ne spui de ce ai ales să te înscrii în acest partid?

 

Ionuţ Rădoi: Da, am fost preşedintele tineretului ţărănist până aproape de mineriada din iunie 1990… . De ce PNŢCD? De fapt era PNŢ. În disidenţă am luat legătura cu un grup din Bucureşti condus de Ion Alexandru. În acest grup era şi Octavian Mihăescu, Horia Ivan, Victor Negară ş.a.m.d. Un grup care era clar anticomunist. Ei m-au contactat în urma scrisorii trimise la Europa Liberă. M-au contactat la vreo două săptămâni tot în mod subversiv şi am conceput împreună un manifest pentru revoluţia care urma să vină, deoarece toată lumea şi-a dat seama că cel mai probabil va veni o revoluţie. Am conceput acest manifest care din păcate nu a ajuns a Europa Liberă, se pare că a ajuns la Mazilu, a ajuns pe mâna lui Brucan (?!), cert este că s-a pierdut.

 

D.S.: Cum s-a întâmplat?

 

I.R.: Cineva a trădat. Cineva dintre cei care erau acolo. Nici până azi nu am aflat cine. Am avut şi o oarecare protecţie. Asta m-a uimit şi pe mine…

 

D.S.: A fost mâna lungă a securităţii?

 

I.R.: Bineînţeles, a unor grupuri din securitate care lucrau probabil cu KGB-ul şi care aveau nevoie de susţinători pentru mişcarea de stradă, dar pe care îi doreau controlabili şi pe care puteau să-i oprească la momentul potrivit.

 

D.S.: Nu ai bănuit niciodată pe nimeni dintre cei pe care i-ai cunoscut în acea perioadă?

 

I.R.: Ba da, dar unii au dispărut ulterior. Era unul Adrian. Se pare că manifestul pe mâna lui a căzut. Eu l-am ţinut tot timpul la mine până în momentul în care trebuia cineva să îl introducă în Ambasada Americii ca să-l trimită la Europa Liberă. Manifestul nu a mai ajuns niciodată la ambasadă, cu toate că de a mine a plecat, însă ei nu l-au mai primit.

 

D.S.: Sunt multe nebuloase care ar trebui lămurite!

 

I.R.: …

D.S.: Să revenim.

 

I.R.: Bine. Dinainte de căderea lui Ceauşescu vorbisem cu acest grup să facem un partid creştin-democrat, în frunte cu Ion Alexandru (n.red., Ion Alexandru era profesor la Universitate, scriitor, poet, un om de cultură). Acest partid era deja conceput când a venit revoluţia. Ştii prea bine că pe mine mă arestase securitatea, apoi m-au eliberat, chiar în acele zile ale revoluţiei. Nu puteam ţine legătura permanent cu membri grupului, mijloacele de comunicare era altele atunci. Bun. În jurul zilelor de 25-26 decembrie am auzit la radio că Ion Alexandru a creat partidul creştin democrat. În fine, eram la ASE alături de colegi şi apăram facultatea. Când am auzit că Ion Alexandru alături de câţiva membri a făcut acest partid, m-am dus imediat acolo. Printre ei era şi Victor Petrina, Iftene Pop…

 

D.S.: Aveau deja un sediu?

 

I.R.: Nu, nu aveau, căutam un sediu şi ne-au dat unul pe Titulescu…Ne-a ajutat Victor Petrina, fost lucrător în Ministerul de Externe, şi care ulterior s-a dovedit a fi unul dintre cei mai combativi din PNŢCD, având şi el probleme din această cauză. Dar încă nu era format PNŢCD-ul. Această grupare m-a ales imediat preşedintele tineretului ţărănist.

 

D.S.: Şi totuşi, nu mi-ai spus ce va îndemnat să faceţi acest partid?

 

I.R.: De ce am făcut acest partid creştin-democrat? Din două motive: unul, pentru că trăim în acest spaţiu creştin şi eram ataşat de această cauză umană, creştină, şi doi, era firesc, pentru că asta îmi lipsise, libertatea şi democraţia, nu în sensul în care este astăzi înţeleasă, bineînţeles. Am format acest partid şi ne-am întâlnit cu PNŢ-ul în acelaşi sediu. Acolo am s-a produs uniunea între cele două partide. PNŢ-ul, în frunte cu Corneliu Coposu, şi noi, partidul creştin-democrat, în frunte cu Ion Alexandru. Din acea fuziune, între cele două partide, Ion Alexandru a devenit vicepreşedintele noului partid, iar Coposu a devenit preşedintele PNŢCD. Am insistat să intrăm în Internaţionala Creştină.

 

D.S.: S-a spus că titulatura de creştin-democrat ar fi fost adăugată PNŢCD-ului tot de Corneliu Coposu.

 

I.R.: Motivaţia publică a conducerii de atunci… Este posibil să fi fost aceasta…!

 

D.S.: E o treabă de istorie până la urmă…

 

I.R.: Da, bineînţeles, însă toată mişcarea creştin-democrată poate confirma acest lucru. Dar să revenim, atunci a luat fiinţă PNŢCD-ul, prin fuziune, şi ne-am mutat sediul în Rosetti cu ajutorul aceluiaşi Petrina. Acolo a fost sursa primelor mişcări politice publice din `90 până la mineriadă. Deoarece odată cu mineriada se sfârşeşte încercarea de reformă politică a statului.

 

D.S.: În perioada dintre 22 decembrie 1989 şi iunie 1990, practic în 6 luni de zile, ştim că s-au petrecut o mulţime de evenimente în România. 13-15 iunie a fost apogeul acestui şir de evenimente tragice…

 

I.R.: Conducerea de atunci a ţării era criminală, ştie toată lumea asta. În sfârşit, ne unim, am făcut acest partid şi am început să activăm politic. Noi personal, cei din mişcarea creştin-democrată, am avut mai multe motivaţii. Una dintre ele era marea nedreptate care i se făcuse PNŢCD-ului în 1947, când a câștigat alegerile cu şaptezeci şi ceva la sută din voturi, şi toate au fost furate de către comunişti.

 

D.S.: Eşti unul dintre participanţii la Piaţa Universităţii, unul dintre oamenii cu funcţie importantă în PNŢCD, un simbol, evident.

 

I.R.: Da, am fost preşedintele tineretului PNŢCD, iar cu o săptămână înainte de mineriadă ne-am despărţit de PNŢ, şi am format PNDC-ul, cu Ion Puiu preşedinte. Încă mai există acest partid. Revin. Trebuie spus că Piaţa Universităţii a fost creată de noi, tineretul PNŢCD, eu fiind preşedinte la tineret. Acesta a fost motivul pentru care nu am putut să mă implic direct.

 

D.S.: Spui că Piaţa Universităţii s-a creat la iniţiativa tineretului PNŢCD ca tribună de luptă anticomunistă.

 

I.R.: Fără îndoială. Dar, cum a început? Pe fondul blocajului pe care-l făcea Guvernul FSN, pentru că se făcuse şi CPUN-ul, însă nu era productiv, şi toată lumea era blocată, nu putea o populaţie întreagă să se exprime printr-un singur partid PNŢCD, care avea acolo doar trei membri, Victor Petrina şi încă cineva. În plus, era şi un blocaj mediatic teribil. Vechea cenzură, care şi acum funcţiona din plin, ne oprea să ne manifestăm. Văzând că nu există o pârghie prin care oamenii pot să îşi manifeste voinţa politică am hotărât, alături de Dragoş Dănău, Tiberiu Tăutu, Bogdan Gradin şi mai sunt câţiva, să facem ceva. Aş aminti că, Tiberiu Tăutu fusese închis pentru că dorise să treacă în Ungaria în timpul comunismului. Era student la arhitectură, a fost vicepreşedinte la PNŢCD … . Împreună am hotărât să ieşim în stradă.

 

D.S.: Unde şi când aţi hotărât asta?

 

I.R.: În sediul PNŢCD-ului.

 

D.S.: Cu cât timp înainte de Piaţa Universităţii s-a întâmplat?

 

I.R.: Cu vreo două săptămâni înainte.

 

D.S.: A cui a fost ideea?

 

I.R.: A noastră, a grupului nostru, dar nu ştiam unde.

 

D.S.: Aţi avut acordul lui Corneliu Coposu pentru această acţiune?

 

I.R.: Nu, niciodată.

 

D.S.: Dar nu i-aţi spus, nu ştia ceea ce urma să se petreacă?

 

I.R.: Nu ştia, şi nici nu ar fi fost de acord. Încă în conducere se urla să nu îl supărăm pe domnul Iliescu.

 

D.S.: Istorie trebuie scrisă şi rescrisă şi regândită, ea trebuie să se bazeze pe nişte adevăruri. Chiar dacă au existat divergenţe între gruparea voastră şi Corneliu Coposu, eu cred că trebuie să respectăm adevărul.

 

I.R.: Bineînţeles. Atunci toată lume ne înjura, 70 % erau clar împotriva noastră, pentru că lumea era minţită.

 

D.S.: Mai ales după alegerile din mai…

 

I.R.: Acelea nu au fost alegeri, atunci a fost poate cea mai mare minciună şi fraudă.

 

D.S.: Voi tinerii din PNŢCD aţi decis să faceţi această acţiune. Cum aţi realizat totuşi acest lucru?

 

I.R.: Aveam portavoce date de occidentali, de internaţionala democrată-creştină.

 

D.S.: Aţi primit şi foarte multe ajutoare în acea perioadă.

 

I.R.: La noi au ajuns mai puţine, pentru că trebuia să avem acordul seniorilor. Eu, personal, am cheltuit în acea perioadă cca 30 de mii de lei din banii personali. Nu pot spune că în alte acţiuni nu am fost susţinuţi de PNŢCD, care avea drept sursă internaţionala democrat-creştină.

Ei, cu câteva portavoce, un sandvici pe zi, atât mâncam noi, am început manifestaţia. Unii au ieşit în stradă şi au început să vorbească. Noi am decis să îi sprijinim pe cei care erau în stradă  cu mesaje de susţinere la televiziune. Ulterior a aflat şi Coposu de acţiunea noastră.

 

D.S.: V-aţi mobilizat în primul rând membrii de partid?

 

I.R.: Da. Toţi cei care fuseseră în revoluţie, şi erau nemulţumiţi, veniseră acolo. Au fost zece oameni care au ieşit în faţă la Teatrul Naţional, exact pe partea cu teatrul, vis-a-vis de Universitate, şi au început să strige, să vorbească…

 

D.S.: Pregătise cineva un discurs sau se vorbea liber?

 

I.R: Nu pregătisem discursuri, pentru că a fost o manifestaţie aproape „spontană”.

 

D.S.: V-aţi gândit la ce urmează, la ce amploare poate lua?

 

I.R.: Nu s-a gândit nimeni că se va ajunge acolo, nu s-a gândit nimeni.

 

D.S.: Iniţial, a plecat ca un protest…

 

I.R.: Exact, ca un protest din stradă susţinut de noi, cei bătrâni nu au ştiut decât după aceea…

 

D.S.: Era vorba de o proastă comunicare în cadrul partidului?

 

I.R.: Nici pe departe, erau conflicte puternice în interiorul partidului. Eu nu m-am dus să vorbesc la portavoce direct tocmai pentru acest lucru. Era protestul revoluţionarilor. Eu eram şi în politică, eram şi revoluţionar. Puteam face un partid al revoluţionarilor şi eram mult mai avansaţi acum.

 

D.S.: Poate că nu avea şansă un partid al revoluţionarilor.

 

I.R.: Nu se ştie.

 

D.S.: Toate partidele nou-înfiinţate au dispărut de pe scena politică…

 

D.S.: Dar dacă ne-am fi înscris în Internaţionala Democrat – Creştină, aşa cum am vorbit de la început, atunci ar fi fost altceva. Noi am fi luat ajutorul respectiv pentru finanţarea partidului, şi atunci am fi putut să ne manifestăm, pentru că nu puteam face nimic fără resurse financiare.

 

D.S.: Îmi este foarte greu să cred că mişcarea Piaţa Universităţii a fost declanşată datorită unei mişcări spontane, unor tineri revoluţionari, care în marea lor majoritate erau membrii PNŢCD, fără să existe o strategie în prealabil.

 

I.R.: Într-o săptămână mişcare din faţa Teatrului Naţional a crescut, televiziunea trecea permanent pe acolo şi critica. Noi dădeam, în cele trei minute alocate la televizor, comunicatul nostru prin care susţineam mişcarea.

 

D.S.: Încet-încet mişcarea din Piaţa Universităţii a început să ia amploare, s-a făcut referire şi la punctul 8 de la Timişoara, toate acele lozinci scrise pe zidurile facultăţii de arhitectură…

 

I.R.: Toate aceste lucruri noi le scrisesem în manifestul care trebuia să ajungă la Europa Liberă, şi care a dispărut. Am lucrat aproape o lună de zile, 8-10 oameni la el, plus toate discuţiile pe care le-am avut noi, din ianuarie 1990 până în aprilie 1990, când am început mişcarea…

 

D.S.: De fapt, PNŢCD-ul a fost permanent o tribună de luptă anticomunistă...

 

I.R.: Exact. Mişcarea a fost un fenomen evolutiv, din oră în oră, pe măsură ce se mai întâmpla ceva, mai acapara ceva din putere FSN-ul în mod abuziv, bineînţeles, criminal, ce să mai vorbim, noi reacţionam. Succesul mişcării s-a datorat faptului că toată lumea simţea acelaşi lucru.

 

Va urma

 

 

 

Social Bookmarking
Nu au fost postate comentarii pentru acest articol.