Interviuri • Remember Tatiana Stepa cu Viorel Gârbaciu

Cuvintele sunt grele şi parcă stau să sune aceeaşi poveste a copacilor fără pădure.

Rep: Putem spune că, în această lume urâtă, Tatiana Stepa s-a însingurat. Această suferinţă a însingurării o regăsim aproape obsesiv în toate cântecele sale.

Viorel Gârbaciu, directorul Şcolii Populare de Artă Gorj: Tatiana era un om singur, nu aş zice însingurată. N-am întâlnit multe fiice ale Evei care să aibă un simţ al umorului atât de particular şi de profund precum cel al Tatianei Stepa. Era o fire extrem de veselă. Păstrând proporţiile de rigoare, se vorbeşte întotdeauna de tristeţea clownului, nu întocmai dar într-acolo trebuie căutată tristeţea Tatianei Stepa. Este o tristeţe metafizică. Altminteri, era un om chiar iubitor de oameni, extrem de tonic pentru toţi ceilalţi, era un gen de om – există un poem al lui Geo Dumitrescu – responsabil cu oamenii.

Rep : În multe interviuri şi emisiuni spunea că „vremurile pe care le trăieşte i se par dintre cele mai urâte”.

V.G.: Sigur că da. Ea a fost un om greu încercat. Pot spune că am cunoscut-o destul de bine, am avut relaţii profesionale excelente, să nu uităm faptul că Tatiana Stepa a fost prezentă la toate cele şapte ediţii ale Festivalului Naţional de Folk „Poarta Sărutului”. Aceasta înseamnă că este al doisprezecelea an de când ne-am cunoscut prin relaţia aceasta dintre un organizator de festivaluri şi un artist. Dincolo de orice vreau să spun că ea a avut de luptat cu boala şi a luptat cu un curaj şi cu o bărbăţie incredibile pentru o fire aşa de plăpândă. Dar nu a luptat numai cu boala ei, a fost, Dumnezeule!, pur şi simplu devotată şi bolii celor din jurul ei. Fratele foarte bolnav, mama foarte bolnavă, tatăl foarte bolnav…i-a înmormântat pe toţi. Dar i-a îngrijit pe toţi, … le-a îngrijit partea finală a existenţei. Puţină lume ştie de pildă, ştiu de la colegii ei cu care a fost, că la Folk You, Tatiana a trebuit să cânte după ce şi-a făcut doza de morfină. De aici reiese caracterul excepţional al omului Tatiana Stepa.

Rep: Tatiana Stepa a fost prezentă la toate cele şapte ediţii ale Festivalului de Folk „Poarta Sărutului”. Cum este cea de-a opta ediţie fără artistă?

V.G: Să îţi răspund că nici a opta ediţie nu este fără artistă!? Aseară (luni, 10 august 2009, n.r.), festivalul a fost deschis cu un cântec-testament scris şi înregistrat de Tatiana Stepa acum cinci ani, cu ideea centrală – „…dar, vă las şi bucuria şi tot cerul plin de stele, vă las singura avere, vă las cântecele mele…” – toată averea mea e cântecul, aşadar, vă las cu dragoste cântecele mele.

Rep: Versul: „vă las cântecele mele” ne aduce aminte în mod firesc de Maria Lătăreţu. Credeţi că spaţiul gorjenesc o inspira pe Tatiana Stepa, având în vedere faptul că mama sa era originară din Stăneşti?

V.G.: Nu aş spune că spaţiul o influenţa. Ce pot spune cu certitudine este faptul că se simţea bine aici printre gorjeni.

Rep: Până la urmă, aproape de rădăcini. Sângele apă nu se face, oriunde am trăi.

V.G: Întotdeauna ne căutăm rădăcinile. Însă Tatiana nu a copilărit în Gorj, nu a crescut aici, dar, cu toate acestea, legăturile au fost profunde. Tatiana nu a venit aici doar pentru festival. Numai eu am adus-o de atâtea ori. Venea cu plăcere şi cu bucurie. A fost un om greu încercat care a trebuit să supravieţuiască pur şi simplu, să lupte mult timp cu boala, şi aceasta costă imens. A fost o femeie bărbat, moralmente vorbind.

Rep: Avea o voce incredibilă, venită parcă din înalturi. De unde această forţă, domnule Gârbaciu?

V.G.: Nu doar vocea, structura sufletească transfigurată artistic nu aparţinea, părerea mea, propriu-zis spaţiului nostru românesc, aparţinea prin tatăl său spaţiului basarabean. Se simte acel melanj de spirit românesc şi de spirit slav, tipic basarabenilor. Nu este nimic rău în asta. Însă această nostalgie, această tristeţe funciară ţin de sufletul slav şi de cel basarabean.

Rep: Nu ştiu ce a picurat Dumnezeu în spaţiul basarabean, aş putea spune că basarabenii sunt artişti prin structură.

V.G.: Da, aşa este. Să ne amintim, cântecele Tatianei Stepa semănau cel mai mult cu cântecele soţilor Doina şi Ion Aldea Teodorovici. Şi vocea ei … o voce tragică, caldă, extrem de personală, ca timbru era o voce tragică. Dacă ne amintim cântecele ei de la început: O cană cu vin, Dacă n-am să vin deseară etc. însă, în rest, după ce a rămas ea singură sunt cântece de o tristeţe, cum spuneam, funciară.

Rep: Cum resimte poetul şi omul de cultură Viorel Gârbaciu această unică pierdere?

V.G.: Se întâmplă un lucru ciudat. Noi gorjenii, noi românii suntem recunoscuţi prin nepăsarea cu care ne privim contemporanii şi cu schimbarea totală a atitudinii fie după descoperirea de către alţii a valorilor, aşa s-a întâmplat cu toţi marii noştri oameni plecaţi de aici care au cunoscut şi consacrare şi notorietate în afară, fie cu cei care au dispărut. Abia atunci conştientizăm dimensiunile pierderii unor oameni deosebiţi. Aşa se întâmplă şi cu Tatiana, chiar şi cu Moţu Pitiş. Nu este oare simptomatic, dacă vrei, faptul că obligată fiind să lupte şi să muncească până la epuizare, chiar bolnavă grav, imediat după dispariţie s-a găsit un loc la Cimitirul Belu, pe Aleea Artiştilor, alături de Sterian, Moţu Pitiş şamd. Nu am văzut un gest din acesta făcut înainte. Este, cum zic eu, jenibil, adică şi jenant şi penibil.

Rep: Poate că a venit timpul să medităm la aceste aspecte. De fiecare dată când mai pierdem încă o valoare există discuţii de genul acesta dar totul se năruie repede şi nimic nu se schimbă .

V.G.: Totul pleacă de la blestemul nostru naţional. Adică de la dezbinare. Orgolii nemăsurate la tot pasul. Nu există nici un pic de înţelegere, nici un pic de prietenie, nici un pic de colegialitate dincolo de măştile pe care ni le punem în fiecare zi.

Rep: Suntem mai săraci, mai trişti şi mai singuri….

V.G: Absolut!

Rep: Cu finanţarea festivalului de folk cum vă descurcaţi?

V.G.: Cred că mă voi descurca în maniera în care într-un fel greul-greului îl duc eu şi colegii mei din instituţia asta.

Rep: Înţeleg că Şcoala Populară de Artă suportă marea parte a cheltuielilor.

V.G.: Cea mai mare parte a cheltuielilor. Nu putea să se descurce oricum singură, nici măcar cu organizatorii tradiţionali, Primăria Municipiului Târgu-Jiu, Consiliul Local, care şi-au diminuat semnificativ contribuţia. Cu experienţă şi cu multă fineţe am reuşit să aduc printre organizatori două instituţii importante care într-un fel au salvat situaţia.

Rep: De ce aţi dorit să atrageţi Universitatea „Constantin Brâncuşi” în acest proiect cultural?

V.G.: Atragerea Universităţii în acest proiect mi se pare absolut firească şi acest lucru l-am discutat şi cu rectorul universităţii, Adrian Gorun şi cu prorectorul, Dorel Chiriţescu, prieteni vechi şi aş zice statornici cumva. E firească, e de dorit şi e necesară ca aerul şi pentru ea dar şi pentru comunitatea gorjeană implicarea mai profundă a universităţii în activităţile culturale, în organizarea acestor activităţi dar şi în participarea studenţilor pentru că în momentul în care ne limităm la a scoate specialişti în fiecare domeniu şi atâta tot, fără nicio grijă pentru latura spirituală acest lucru nu este bun.

Viorel Gârbaciu: Între artistul cu chitara şi făuritorul de mişcări culturale

Rep: Dumneavoastră sunteţi iniţiatorul acestui important festival de folk. Iată un proiect pe care l-aţi dus până la capăt. Aş dori să-mi spuneţi câte proiecte culturale aţi avut în Gorj? Ştiu că sunt foarte multe.

V.G.: Nu am făcut niciodată contabilizări. Au fost destule. Iată …

Rep: Cel mai drag, cel mai de suflet…atunci…

V.G.: Cel mai de suflet pentru mine rămâne totuşi folkul. Dacă stau să mă gândesc că am pus chitara în mână unui mare număr de copii de-a lungul vremii, nu contează câţi au ieşit chitarişti, dar am câţiva … iată, Tavi Colen, Carina Schneider, Bacio. Contează că i-am învăţat să iubească muzica aceasta, să iubească folkul.

Rep: De unde vine dragostea pentru folk, domnule Gârbaciu?

V.G.: Am cântat, am compus şi eu folk şi mi se pare segmentul cel mai semnificativ…

Rep: Când v-aţi întâlnit pentru prima oară cu chitara?

V.G: În ¢66 am început să învăţ la chitară. Nu erau decât doi chitarişti atunci în Gorj. Nu am socotit aici pe lăutăresele noastre care cântă în acordaj rusesc şi este cu totul altceva, dar în chitară italiană, clasică nu erau decât doi în Gorj. În toamna anului 1966 l-am luat pe tata şi l-am convins să îmi ia o chitară. De atunci a pornit totul. Toată perioada tinereţii dar şi înspre maturitate, chitara mi-a fost cel mai bun tovarăş şi m-a scos din multe crize metafizice…

Rep: Faptul că festivalul este închinat memoriei Tatianei Stepa este un gest nobil, … firesc, până la urmă.

V.G: Sigur că da. Unii s-au temut, chiar am avut o discuţie în contradictoriu, ba chiar mi-am ieşit din sărite şi a trebuit să îmi impun în acest fel punctul de vedere, aseară (luni, 10 august 2009, prima zi a festivalului, n.r.), temerea unor artişti importanţi din juriu să nu facem o chestie de patetism ieftin. Am intrat de pildă toţi cu lumânări aprinse. Este creştineşte în amintirea unui om la care ai ţinut dacă ai ţinut să te duci cu o lumânare. Fireşte că şi mie mi-e teamă de ridicol…

Rep: Oare nu am ajuns, trăind în socialul acesta care ne accelerează viaţa şi ne impune o anumită mască socială, să nu mai putem sta de vorbă ca între oameni sau să nu ne mai spunem durerile, tristeţile, bucuriile de frica de a nu fi patetici?!

V.G: Aici este pericolul. Eu sunt la vârsta la care îmi pot permite să supăr, îmi pot permite să zic şi nu acelora care îi văd că poartă „les eblouir”, adică frumoşii noştri ochelari de cal. Acum două zile a fost întâmplarea aceea de la Poiana lui Mihai. Tot pentru asta am făcut-o, pentru că îmi repugnă să-i văd pe idioţi, că asta sunt ştii, cum strâmbă subţire, aristocratic din nas atunci când aud cuvântul ţară, patrie, erou.

Rep: Asta e o boală veche a românului…

V.G: Eu ştiu de unde vine, am trăit vremurile alea, tu nu le-ai trăit, tot ce e prea mult şi e impus produce efecte contraproductive şi inverse iar din prea multa osanalizare a sentimentului patriotic, ţinând şi de regim şi de anumite personaje, toate astea au produs un efect advers. Lehamitea, scârba de tot ce înseamnă aceste lucruri…De asta am făcut manifestarea văzută ca o încercare de reabilitare pur şi simplu a laturii militant-patriotice a folk-ului românesc. O latură pe care a avut-o şi care din punctul meu de vedere a fost, exceptând un cântec sau două din toată producţia, a fost una de valoare şi de calitate. Cântecele folkiştilor, cântecele de ţară şi de istorie au reprezentat din punctul meu de vedere poate singura creaţie valoroasă muzicală şi artistică a vremii trecute. Şi atunci am zis să facem ceva pentru reabilitare şi am găsit şi au venit oamenii ăştia, oameni importanţi, artişti importanţi.

Rep: De fiecare dată când vă puneţi în practică un proiect, proiectul acela se ştie că poartă marca Viorel Gârbaciu, are acel ceva care face diferenţa…

V.G.: Ştii ce au? …

Rep: Nu ştiu, au ceva…au mai mult suflet…

V.G.: Mersi…, mulţumesc, mulţumesc mult. Asta voiam! Eu asta cred că, efectiv, nu se poate face nimic fără să pui la bătaie şi partea stângă a pieptului.

Gorjul, cea mai importantă vatră de folclor autentic

Rep: Proiectele culturale pentru ultima parte a anului…

V.G.: Ei, sunt multe, mă, şi-s faine! Am făcut multe lucruri teribile cu lăutari, ştii? Am avut o şansă fantastică să întâlnesc doi oameni, două personalităţi şi de recunoaştere, dar şi de mare calitate. O numesc mai întâi de toate pe doamna Speranţa Rădulescu, profesor universitar de conservator, conservator adevărat, la ora actuală considerat în ţară dar mai ales de cei din afară cel mai bun etnomuzicolog al nostru. Femeia asta a venit aici şi m-a luminat şi pe mine într-o grămadă de chestii, că nu sunt specialist în asta, eu sunt filolog. Adică ştiu ceva chitară, ceva muzică, dar nu îmi pot permite să mă erijez în specialist în etnomuzicologie. Ei, da, Speranţa Rădulescu mi-a luminat şi mie câteva intenţii, mi-a confirmat câteva, şi am făcut tarafuri tradiţionale aici la Gorj. Singurul taraf de operetă era taraful lui Tapotă. Dar ăsta este un taraf de operetă ştii, cu orgă, cu nu ştiu ce, cu costume fistichii… Sunt formaţii la ora asta în Gorj care cântă exact cum se cânta în Gorjul descoperit de Brăiloiu, descoperit de Harry Brauner, de Emilia Comişel, de Al. I. Amzulescu, de toţii marii căutători de folclor care au zis că aici e cea mai importantă vatră, noi, Maramureşul, Oaşul şi Bucovina, cele trei mari vetre de folclor. Iar acum a ajuns folclorul gorjenesc să fie dominat de folclorul din Mehedinţi care este de-o linearitate şi de o simplitate…,ăsta-i de-o profunzime fantastică, domnule! Ca şi folclorul nostru funerar de Gorj este cel mai valoros şi mai frumos din tot arealul balcanic, nu doar românesc! Iar peste tot pe unde te duci auzi cântându-se ce?!, nu gorjeneşte, mehedinţean. Da, pentru că au fost starurile astea la Doina Gorjului. La fel, orhestra asta sună a Mehedinţi, nu a Gorj. Şi atunci chiar m-a înfuriat treaba asta şi am făcut taraful acesta tradiţional.

Tarafurile ţărăneşti gorjene atât de dragi lui Viorel Gârbaciu

Atunci când vorbeşte de lăutarii lui, cuvintele prind alte înţelesuri, sunt venite parcă din ţinuturile mitice ale Gorjului numai de el înţelese

Rep: Cum aţi reuşit să descoperiţi aceste tarafuri şi să le daţi viaţă?

V.G.: Grigore Leşe a venit în decembrie 2007-ianuarie 2008 şi a făcut 8 ediţii ale emisiunii La porţile ceriului de pe TVR Cultural, considerată cea mai bună emisiune de televiziune, a luat marele premiu ATPR, a făcut 8 emisiuni numai despre Gorj. Grigore Leşe mi-a scos un CD împreună cu Jurnalul Naţional, la Intercont Music, firmă puternică în colaborare cu Jurnalul Naţional, cu banda lui nea Alită Piţigoi din Târgu-Cărbuneşti. M-am dus cu trei tarafuri la festivalul lui Leşe de tarafuri şi fanfare de la Sibiu, din Dumbrava Sibiului, în iunie. Şi acum, în fiecare duminică, este o emisiune de folclor la care participă şi Leşe şi mereu vorbeşte de lăutarii mei. Împreună cu doamna Speranţa Rădulescu, iată, am scos un CD cu o cărticică, muzică ţărănească de taraf din Gorj, cu un cuvânt înainte scris de doamna Speranţa, 25 de pagini – studiu în română şi în engleză. Este în colecţia Etnofonii a Muzeului Ţăranului Român şi Fundaţia Tzigara Samurcaş, este numărul 18, deci 18 CD-uri au apărut. Este colecţia de muzică a Muzeului Ţăranului Român, încununată cu nu ştiu câte premii internaţionale. Iată, acesta, Musiques festives du Gorj, apărut la Editura Arhivelor Internaţionale de Muzică Populară de la Geneva, cele fondate de Constantin Brăiloiu şi scos sub conducerea lui Laurent Aubert, actualul director al arhivelor. Aici am două tarafuri din Pârâul de Pripor, un taraf din Tismana, taraful Rapsozii Gorjului al lui Rela şi Nicu Ciulei din Brădiceni, Banda lui Alită Piţigoi de la Cărbuneşti şi taraful Ciucurescu de la Logreşti.

De tarafurile astea nu se ştia absolut nimic acum doi ani pentru că nici nu existau. I-am descoperit şi m-am dus la ei, la ai bătrâni. Şi le-am spus: „Măi, ia cântă! Ştii cum se cânta odată?”, „A, da, ştiu!”. Alţii mi-au zis: „ A…, dar domn director nu mai cântăm noi sălbăticii de ălea!”. Şi eu le spuneam: „Mă, tu nu auzi că tocmai ălea sunt bune. Vă angajez, vă dau un bănuţ dar cu condiţia să cântaţi muzică adevărată de Gorj. Să nu vă prind cu orgă, să nu vă prind cu manele, să nu vă prind cu Mehedinţi sau cu bănăţenisme sau cu sârbisme că vă mănânc, am terminat cu voi!”. Şi uite: trei CD-uri din astea.

Rep: Este o mare realizare pentru noi, pentru Gorj. Trebuie să ne cunoaştem rădăcinile şi să ne înţelegem trecutul…

V.G.: Pe cuvântul meu, simt o mare mulţumire…

Rep: Ce înseamnă tradiţia pentru un popor?

V.G.: Actul de identitate spiritual.

P.S.: Întâlnirea cu Viorel Gârbaciu sub pretextul unui interviu dezvăluie inocent dragostea faţă de tradiţie şi valorile acestui neam şi în special, ale Gorjului. Fără teama de a pica în patetic, îi mulţumesc pe această cale poetului şi omului de cultură Viorel Gârbaciu pentru cincizeci de minute magice în care am călătorit spre colţurile cele mai ascunse ale plaiurilor gorjeneşti.

Interviu realizat de: Marinela DAJU

Social Bookmarking
Nu au fost postate comentarii pentru acest articol.