Interviuri • Sub iluzia faptei – fragment dintr-un dialog imaginar

Civilizaţia este la răspântie, dragul meu prieten. Nu mai avem un drum concret. O traiectorie definitiv trasată. Bâjbâim. Inventăm formulări dintre cele mai sofisticate, încercăm să definim ceea ce se întâmplă, conturăm concepte noi.

 

Este un fel de a lua atitudine.

 

Da, însă, nu mai avem de mult un colac de salvare la îndemână, iar atunci când aparent ne apropiem de un mal, constatăm cu surprindere că acesta e un ţărm iluzoriu.

 

Să înţelegem din asta că viitorul este o sumă de aparenţe? De virtualităţi? De vise?

 

Poate! Putem imagina orice.

 

De pildă, unii vorbesc despre apocalipsă, în timp ce alţii, mai optimişti, despre o postistorie în care vor supravieţui doar cei puternici.

 

În esenţă, nu am depăşit decât formal stadiul de vânători. L-am exilat pe Dumnezeu pentru a face loc tuturor pornirilor noastre instinctuale.

 

Am devenit experţi în asta.

 

Vezi bine, trăim într-o lume plină de iluzii în care fiinţa noastră se simte străină. Uitându-ne spre cer suntem dintr-o dată cuprinşi de un fior cenuşiu. Coborând spre noi înşine descoperim un hău fără fund.

 

E semn că suntem aproape de sfârşitul timpului.

 

Da, e semn că am obosit. O oboseală care ne sfârtecă măruntaiele.

 

Fiinţe fragile, aşa cum suntem, nu putem supravieţui nici măcar unei pale de vânt.

Vezi tu, viaţa omului nu este deloc spectaculoasă. Peste tot ne pândesc drame, tragedii. E greu să tratezi cu umor un chip înlăcrimat!

 

Resimt în atitudinea ta ceva ce ţine de ironie.

 

E adevărat.

 

Asta însemnă să condamni o lume întreagă.

 

Într-un fel. Îi apreciez, însă, pe cei care iau atitudine. Ei se pot salva prin act.

 

De acord. Şi scrisul poate fi o formă de salvare.

 

Sunt mulţi cei care se ascund în spatele unor opere imaginare. Câţi dintre cei care se refugiază în scris, de exemplu, crezi că s-au salvat?

 

Prea puţini! Scrisul, cultura, în general, te epuizează. Ai impresia că ai găsit un răspuns ca imediat să-ţi dai seamă că ţi-au scăpat atâtea altele la fel de valabile.

 

Dar Cântecul?

 

Cântecul trece.

 

Da, numai că sunetul pervertit în melodie poate fi tămăduitor!

 

Cuvântul poate fi tămăduitor. El în sine este rotund, întreg, universal. Dumnezeu! El te poate vindeca.

 

Aici intri deja în domeniul teologiei.

 

Mă fascinează povestea Mântuitorului.

 

El este calea…

 

Pentru mine a trăi înseamnă, de fapt, a crede.

 

Şi necredincioşii?

 

Ei fac din credinţă o monedă de schimb.

 

Ce vrei să spui cu asta?

 

Există o seamă de fiinţe care cred că-l pot păcăli pe Dumnezeu, practicând o rugăciune stricată. Un fel de minciună spusă în ideea că cineva le va schimba viaţa. Nimic mai fals.

 

Bine, dar însuşi Hristos a venit pentru a ne mântui pe toţi. Şi pe tâlhar în egală măsură ca pe cel credincios.

 

E adevărat, să nu uităm însă că însuşi Isus i-a alungat cu biciul din templu pe negustori.

 

Cei drept!

 

Credinţa implică multă ascultare, smerenie. Noi nu suntem smeriţi. De aici ni se trage. Tragedia omului se naşte din faptul că se raportează numai la lucrurile trecătoare, iluzorii, neglijând deseori credinţa autentică, smerenia, cea care ne împlineşte şi, în ultimă instanţă, ne conduce la mântuire.

 

Nu ne putem mântui prin scris, de pildă?

 

Nu, scrisul, atunci când surprinde ceva din inefabilul fiinţei, poate fi, cel mult, teurgic.

 

Atunci de unde atâta orgoliu? Atâta mândrie la om?

 

Din necredinţă. Când omul nu se situează bine în ordinea naturii, nu-l poate cunoaşte pe Dumnezeu. Se înstrăinează, suferă de angoase, de migrene.

 

Ai putea să faci o scurtă descriere a acestei ordini?

 

Într-o ierarhie firească, deasupra tuturor se va situa sfântul, adică cel care a scăpat de iluzia timpului. El trăieşte în timp, dar în egală măsură în afara lui. Sub el se aliniază celelalte categorii.

 

Cum crezi că se poate situa omul în raport cu această schemă simplă?

 

Păi, eu aş defini asta cam aşa: Sfântul este o fiinţă care cândva a fost om şi nu mai e! Cred că idealul omului este acela de a se îndumnezeii. Asta se poate în această viaţă. E o chestiune de atitudine în faţa vieţii, până la urmă.

 

Prin asta crezi că omul poate să-şi depăşească condiţia?

 

Omul rămâne deseori ancorat în iluzia realităţii. Pentru a se salva trebuie să-şi asume realitatea, să o transforme în credinţă. Poate aspira la statutul de sfânt doar dacă a depăşit iluzia realităţii.

 

Dar lumea nu este condusă de sfinţi, nici măcar de filosofi aşa cum îşi imaginase Platon. Lumea este pe mâna oamenilor politici, ei sunt cei care conduc, cei care decid.

 

Ei stabilesc ierarhiile lumeşti. Eu îţi vorbeam despre cele cereşti. Cele care transcend lumea asta. În imanent totul se cheamă iluzie. Iluzia faptei. Sfântul este cel care se situează deasupra acestei iluzii. El este cel care posedă cunoaşterea nemijlocită a lui Dumnezeu. În rest sunt jocuri ale minţii. Orgoliul intelectului de a se des-mărginii.

 

 

 

Social Bookmarking
Nu au fost postate comentarii pentru acest articol.