Kultural • Actualitatea lui Eminescu

Spuneam anterior - şi reiterez această idee - că, studiul articolelor publicate de Eminescu în jurul anilor 1870 – 1880 în ziarul Timpul şi adunate de Radu Mihai Crişan în volumul “Eminescu interzis”, ne duce la ideea că evoluţia unei naţiuni şi, poate nu numai, capătă valenţe de ciclicitate. Am îndrăznit chiar o metaforă imagistică, o spirală care urcă, diametrul rotaţiei mărindu-se odată cu ascensiunea, aria de cuprindere a evenimentelor şi întâmplărilor devenind din ce în ce mai mare de la spiră la spiră. Istoria devine astfel repetabilă ciclic, cu modificările şi diferenţele datorate doar progresului tehnic.

Pentru exemplificare, comparăm starea naţiunii la sfârşit de secol al XIX-lea cu România începutului de secol XXI şi plecăm de la articolul publicat de Mihai Eminescu în ziarul Timpul din 30 iulie 1881 : „Populaţia românească scade şi sărăceşte; cărţi nu se citesc; pătura dominantă, superpusă rasei române, n-are nici sete de cunoştinţi, nici capacitate de a pricepe adevărul. Dacă acest sediment învaţă, o face de silă, gonind după o funcţie. Încolo leagă cartea de gard. Statul a devenit, din partea unei societăţi de exploatare, obiectul unei spoliaţiuni continue şi aceşti oameni nu urcă scările ierarhiei sociale prin muncă şi merit, ci prin abuzul culpabil al puterii politice, câştigate prin frustrarea statului cu sume însemnate. Frustrarea statului, spunea atunci Eminescu. În limbajul modern am spune direct, “furarea statului”. Unde se vede evoluţia clasei politice moderne faţă de 1890? Doar în metodele de a fura, am spune noi, pentru că, iată, apucăturile se păstrează. Recunoaşteţi în aceste consideraţii făcute de Eminescu asupra clasei politice de atunci, cutumele de azi? Aceşti dezmoşteniţi, departe de-a-şi câştiga o moştenire proprie pe Pământ pe singura cale a muncii onorabile, fură moştenirea altora, alterează mersul natural al societăţii, se substituie, prin vicleşug şi apucături, meritului adevărat al muncii adevărate, sunt o reeditare, în formă politică, a hoţilor de codru, instituind codri guvernamentali şi parlamentari”. Şi, pentru a avea o funcţie, trebuie să fii înrudit cu ei”. Spuneţi-mi dumneavoastră, cât de mare este diferenţa? Mai mult, exact ca acum 130 de ani, inteligenţa şi ştiinţa, cunoaşterea sunt şi acum considerate lucruri de prisos, tratate cu batjocură în comparaţie cu parvenirea, acumularea de averi prin furt şi fraudă, considerate acum virtuţi sau calităţi. Eminescu defineşte toată această răsturnare a valorilor într-un articol publicat în 1880, astfel: În asemenea vreme şi-n aşa generaţie, însuşirile rele ale oamenilor sunt titluri de recomandaţie… Astfel, „trădătorul numindu-se geniu, plagiatorul - erou, pungaşul - mare financiar, panglicarul - om politic, cămătarul - negustor, speculantul de idei - om cu principii şi speculanta de sineşi - femeie onestă, judecata poporului nostru s-a falsificat din ce în ce şi, la formarea sferelor sale ideale, el a pierdut pretutindenea punctul de plecare sănătos că fiecărui drept îi corespunde o datorie. Cel mai grav lucru, însă, în opinia lui Eminescu, dureros de actuală este faptul că şi acum, pare că nimeni dintre guvernanţi nu conştientizează că Secretul vieţii lungi a unui stat este păstrarea ierarhiei meritului. Aş institui aceste scrieri ca lectură obligatorie pentru orice guvernant, din orice vreme. Iar fraza următoare aş grava-o pe frontispiciul oricărei clădiri administrative: „A administra înseamnă a privi bunăstarea populaţiunii ca pe un lucru încredinţat înţelepciunii şi vegherii tale. Să gândeşti pentru cel ce nu gândeşte, să pui în cumpănă dările, să le deschizi oamenilor ochii”. Însă, nimeni nu are interesul să deschidă ochii oamenilor. Masele pot fi mai uşor manevrate cu cât interesul lor pentru cunoaştere şi pentru adevăr este mai mic. Iar pentru asta au nevoie de puţină pâine şi mult circ. “Ignoranţa este o buruiană dăunătoare, pe care dictatorii o pot cultiva printre nătărăii lor, dar pe care nici o democraţie nu şi-o poate permite printre cetăţenii săi spunea economistul britanic William Henry Beveridge, iar Karl Popper, filozoful care a respins marxismul şi psihanaliza considerându-le lipsite de fundament, a punctat că “Adevărata ignoranţă nu este absenţa cunoaşterii, ci refuzul de a o dobândi”. Măcar din revolta de a fi consideraţi mulţi şi proşti ar trebui să combatem ignoranţa.

O lucidă analiză a vieţii politice la sfârşit de secol al XIX-lea

Nu aş putea să estimez de cât timp şi spaţiu ar fi nevoie pentru a comenta subiectul pe care l-am ales săptămâna trecută, scrierile politice ale lui Mihai Eminescu. Ar fi trebuit poate un volum pentru a putea transmite clar şi cursiv concluziile acestui studiu. Am încercat însă reliefarea unei părţi din scrierile eminesciene mai puţin cunoscută publicului larg, publicistica, analizele politice, sociale, economice, majoritatea apărute în ziarul Timpul în anii 1870-1880 şi adunate deja în cartea scrisă de Radu Mihai Crişan, “Eminescu interzis”. Selecţia pe care am făcut-o pentru dumneavoastră reprezintă o lucidă analiză a vieţii politice la sfârşit de secol al XIX-lea, dar – după cum afirmă autorul - şi o mărturisire de credinţă făcută de Mihai Eminescu neamului său. Dezvăluirea, fără menajamente, a bolilor politice şi economice care măcinau organismul ţării la acea perioadă este însoţită de formulări realiste, de acţiuni concrete pe care poetul le-a propus pentru însănătoşirea naţiunii. Paradoxal, iată că azi, după 130 de ani, România se confruntă cu aceleaşi probleme. Pentru cei care urmăresc cu atenţie evoluţia vieţii politice este uşor să găsească similitudinile. Oricât se încearcă acum ascunderea sub preş a gunoaielor guvernamentale, legislative şi administrative, pericolul este acelaşi pe care l-a văzut şi poetul naţional cu un secol şi mai bine în urmă. Iată: Înzecitu-s-au şi însutitu-s-au oare averea românului şi veniturile lui pentru a plăti instituţiile de o sută de ori mai scumpe? Desigur că nu. Clasele productive au dat îndărăt; proprietarii mari şi ţăranii au sărăcit; industria de casă şi meşteşugurile s-au stins cu desăvârşire – iar clasele improductive, proletarii condeiului, cenuşerii, oamenii ce încurcă două buchi pe hârtie şi aspiră a deveni deputaţi şi miniştri, advocaţii, s-au

înmulţit cu asupră de măsură, dau tonul, conduc opinia publică, fericesc naţia în fiecare zi, pe hârtie”…Nu mai există o altă deosebire între oameni, decât cea pe care o stabileşte banul, oricum ar fi câştigat”. Vedem altceva în jurul nostru acum? Limpeziţi-vă ochii şi priviţi atent! De câţiva ani încoace s-au alternat la putere social-democraţi, liberali, conservatori, ţărănişti, alianţe şi tovărăşii. Indiferent de doctrine, spuza a fost trasă la fel pe turta guvernărilor. Eminescu: „Mizeria materială şi morală a populaţiei, destrăbălarea administraţiei, risipa banului public, cumulul, corupţia electorală, toate acestea n-au a face, la drept vorbind, cu cutări sau cutări principii de guvernământ. Oricare ar fi guvernul şi oricare vederile sale supreme, corupţia şi malonestitatea trebuie să lipsească din viaţa publică; oricare ar fi, pe de altă parte, religia politică a unui guvern, ea nu-i dă drept de-a se servi de nulitaţi venale, de oameni de nimic, pentru a guverna…

Soluţii politice clare

Spuneam mai devreme că formularea eminesciană cuprinde şi soluţii politice clare. Iată una dintre ele: „La comună şi la judeţ n-ar trebui să fie vorba de alegeri cu caracter politic. Din amestecul spiritului politic în aceste alegeri, unde cestiunea nu-i decât de o bună administraţie şi gospodărire, rezultă că atâtea conştiinţe problematice, atâtea persoane uşurele şi incapabile sunt chemate a administra interese de milioane, a face şi a întrebuinţa împrumuturi pe socoteala contribuabililor, sporindu-le necontenit sarcinile deja destul de grele, şi a nu da acestor contribuabili, în schimbul sarcinilor, decât neglijenţă, insalubritate publică, lucrări de cârpeală sporadică în stradele din centru şi, din când în când, şi oarecari vexaţiuni. Este oare vorba când se fac alegeri comunale să se afirme principii politice, mai ales la noi în ţară, unde avem atâta lipsă de simţ pozitiv, de însuşiri utile, de inteligenţă şi onestitate administrativă?

Cum ar trebui oamenii politici să trăiască şi să simtă datoria lor de onoare, aceea de conducători ai poporului român? Iar politicienii, la rândul lor, să „capete convingerea că statul român, moştenit de la zeci de generaţii care au luptat şi suferit pentru existenţa lui (pentru ca el să poată exista n.n.), formează moştenirea altor zeci de generaţii viitoare şi nu e jucăria şi proprietatea, în exclusivitate, a generaţiei actuale”.

Câteva concluzii la pseudo-finalul acestui serial

Scrierile politice ale lui Mihai Eminescu reprezintă opinia unui analist de geniu, care a radiografiat în amănunt societatea politică, economică, socială ale timpului său. Opera sa nu este profetică, însă nu pot să nu atrag atenţia asupra actualităţii sale. Mai mult, privind de-a lungul istoriei, descoperim situaţii şi fapte repetabile. Este istoria ciclică? Evoluează lumea după o spirală crescătoare? La aceste întrebări nu poate răspunde nimeni. Rămânem, totuşi după această lectură cu o singură certitudine. Lumea evoluează, progresează tehnic, însă, cu tristeţe vă spun că, în România, racilele guvernării politice nu diferă de cele de acum 130 de ani. Câţi ani ne trebuie de aici înainte ca analizele politice eminesciene să devină o istorie literară şi să nu le mai simţim atât de contemporane? Până atunci, Mihai Eminescu ne rămâne confrate şi analist politic al României mileniului III. Epilogul îi aparţine: „Greşalele în politică sunt crime; căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se-mpiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se-mpiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei “.

Ovidiu POPESCU

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta