Kultural • Adevăratul cetăţean şi străinii

Într-un cronotop de poveste veche, dornică ea însăşi să-şi şteargă rădăcinile – odată…într-un sat…-, descinde un personaj anonim, un imigrant venit din lumea albă, cum se zice, privit şi primit cu firească circumspecţie, ca orice venetic.

„Amu ci-că era odată într-un sat un băetan care n-avea nici tată, nici mamă şi nici o rudă; aşa era de străin, de parcă era căzut din ceriu. Şi băetanul acela era supus, răbdătoriu şi tăcut, şi bărbaţii şi femeile din acel sat se luase a-i zice « Ionică cel prost » şi aşa îi rămăsese numele. Dar ştiţi că este o vorbă că: « dracul în curu prostului zace »”. Aşadar, în incipit, cum ne place mai nou să spunem, e anunţată povestea unui băet introvertit, deşi plin de calităţi, desconsiderat de obşte şi etichetat drept Ionică cel Prost, marginalizat şi ignorat. Soarta lui este încă mai rea decât a altor personaje ale lui Creangă, întrucât este orfan şi străin, oropsit de toţi, lipsit de protecţie şi afecţiune. Prostănacul satului n-ar fi în stare să ducă în cârcă o poveste adevărată dacă povestitorul însuşi nu ne-ar fi avertizat, discret, asupra ciudatei sarcini a personajului supus analizei: „dracul în curu prostului zace”. Este clar că un străinaş cu potenţial demonic anunţat, purtat analmente, care pogoară în sat pe neanunţate, trebuia să capteze atenţia autorului, grăbit să-şi captiveze cititorul şi să-şi completeze catalogul cu demoni. Tăiaţi „vorba ceea” din incipit şi veţi vedea că proza nu ar mai avea combustibilul necesar intrigii şi detenta pentru explozia finală. Încărcătura dosită de acest Neica Nimeni ne face să alergăm iarăşi la Dicţionarul de Simboluri al lui Jean Chevalier & Alain Gheerbrant, capitolul STRĂIN: „Acest termen (străin) simbolizează condiţia omului. Adam şi Eva, alungaţi din Paradis, îşi părăsesc patria şi dobândesc un statut de străini, de emigranţi. Philon din Alexandria a remarcat că Adam a fost izgonit din Rai şi condamnat la exil. Orice fiu al lui Adam este, astfel, un oaspete în trecere, un străin în orice ţară în care se află, fie aceasta propria lui ţară. Fiindcă fiecare dintre noi a intrat în această lume ca într-o cetate străină din care nicio fărâmă nu-i aparţinea înainte de naştere. Odată intrat în ea, până a nu-şi fi străbătut de la un capăt la altul durata de viaţă ce i-a fost atribuită, nu este decât un oaspete în trecere…Strict vorbind, doar Dumnezeu este un adevărat cetăţean”. Citind aceste rânduri, şi pe cele ce urmează, te simţi strâmtorat ontic, un neavenit în cer şi sub el. Un Gherşom, precum fiul lui Moise, regele abandonat de mama lui şi găsit de fata faraonului: „Această temă – continuă pasajul din DS – va fi reluată de Părinţii Bisericii şi, în special, de sfântul Augustin şi de autorii evului mediu, care vor elabora tipul uman al pelerinului. Patria fiind cerul, cel care este exilat din el nu va fi, în timpul vieţii sale pământeşti, decât un străin.”

Se poate glosa cu folos şi teamă pe marginea acestui citat, pe cât de generos în idei, pe atât de inhibant şi descurajant ca mesaj. Definiţia dată străinului te umple de nelinişti şi tristeţi cioraniene. Fixată ontic şi ontologic, condiţia omului este de străin în această lume după ce protopărinţii Adam şi Eva au fost mătrăşiţi din Paradis şi blestemaţi să demenajeze în ţarină, cu şarpe, cu măr, cu tot, să transpire în hainele lor de piele pe ogorul cu mohorul, şi să facă prunci, dincolo de gardul care împrejmuia grădina fericirii. Nici aici în campus, şi nici acum, în era postedenică, omul nu dobândeşte statutul de cetăţean fixat la vatra lui, pe moşia nelimitată şi nelocuită lăsată de Tatăl ceresc, rămânând un etern pribeag, un pelerin buimac, un străin în ţara lui, nefiind în stare să aibă un acasă. Unde s-ar duce, orice ar face, se dovedeşte un „oaspete în trecere”, un nomad nevindecat de pierderea raiului, fără dreptul de a-şi fixa cortul în cetate, unde numai Dumnezeu prezintă acte în regulă. Cu aceste gânduri negre culese din Sfinţii Părinţi ne repliem din slăvile cerului metafizic în lumea prozaică a poveştii lui Creangă. Situaţia lui Ionică, băietul aterizat din cer şi pripăşit la marginea cetăţii, ilustrează cazul unui străin atipic care nesocoteşte tradiţia. În faptă, personajele lui Creangă au sfidat condiţia fixată urmaşilor lui Adam, întocmindu-şi, dacă nu cetăţi, măcar sate – state întemeiate în toată puterea Cuvântului, cu gospodari aleşi, cu flăcăi şi fete mândre asemenea, ca în cartea de Amintiri…Au devenit, în masă, cetăţeni onorabili, veghind la respectarea tabuurilor ancestrale, garanţi ai bunului mers al treburilor în polis-ul lor. Ai zice că humuleştenii şi republicile vecine desfid justiţia pământeană dotată cu jăndari şi judecători de prisos, alcătuind statul utopic al lui Platon: „Din jos [de Humuleşti] vin satele Boiştea şi Ghindăoanii, care înjugă numai boi ungureşti la carăle lor; unde plugurile rămân singurele pe brazdă în ţarină, cu săptămânile, prisăcile fără prisăcari, holdele fără jitar, şi nime nu se atinge de ele; iar oamenii din aceste sate nu ştiu ce-i judecata” (Amintiri…, III).

Ion PECIE

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta