Kultural • Adieu, ah Dieu! Scurt index al incredulilor

Contestarea zeilor, a divinităţilor continentale şi a tuturor formatorilor de ordine religioase e concomitentă cu apariţia acestora. Fără discuţie, orice mare religie are infidelii ei, spiritele incredule - dar de departe creştinismul excelează, când este vorba de cei mai vehemenţi şi vitriolanţi contestatari. Fiecare secol de existenţă a creştinismului a fost marcat de numeroase semne de întrebare, venite fie din exteriorul religiei (filosofi, scriitori, artişti, oameni de ştiinţă, oameni politici), fie din interior (secte, ordine, biserici), astfel încât se poate vorbi de o tradiţie a tăgăduirii acestuia.

Istoria culturii şi civilizaţiei a arhivat toate formele de respingere a religiei creştine, fie ele de natură instituţională, fie de natură ideologico-practică. În ultimele trei secole, acest fapt s-a acutizat, se poate vorbi chiar de un fenomen de tip zeitgeist.

Următorul index nu se vrea a fi un expozeu, nici o apologie a „rezistenţei la creştinism”, ci o trecere în revistă a alternativelor de gândire liberă (fără obiect privilegiat).

După constituirea creştinismului ca religie de stat în 381 e.n., se poate vorbi de o contestare prin intermediul autorităţilor individuale, ce va continua din Evul Mediu până în Renaştere. De-a lungul acestei perioade îi avem pe Leonardo da Vinci (care prin metodele sale de cercetare/experimentare şi prin invenţii se opunea argumentelor autorităţii religioase), pe Nicollo Machiavelli (ce privilegia statul în raport cu religia), pe François Rabelais (ce satiriza în Gargantua şi Pantagruel, practicile Bisericii Catolice).

Critica oficială a creştinismului începe în secolele XVII-XVIII, în Franţa şi Anglia. Un contemporan al lui Voltaire, Jean Meslier, preot catolic, a lăsat după dispariţia sa un text în care denunţa toate religiile şi valorile promovate de acestea (sufletul, liberul arbitru). De asemenea, considera că religiile sunt „fabricate” de elitele conducătoare şi că ipoteza unei divinităţi nu este necesară pentru moralitate. Ceea ce se numeşte D-zeu este o „himeră”, iar „dacă acesta este incomprehensibil pentru om, ar fi de dorit, în mod raţional, să nu ne mai gândim la el deloc”.

Iluministul Voltaire, în reflecţiile sale critice legate de religie, a fost unul din avocaţii separării bisericii de stat. Deşi deist tolerant, acesta n-a acceptat o credinţă absolută bazată pe un text de „inspiraţie divină”. Mai degrabă era adeptul unei univers înţeles în termeni raţionali şi un panteist.

Neconvenţionalul marchiz de Sade a atins climaxul blasfemiator la adresa creştinismului catolic, mai ales în ceea ce priveşte denudarea mecanismelor (erotico-teologice) practice ale acestuia.

În secolul al XIX-lea ştafeta incredulilor este luată de germani: A. Schopenhauer; L. Feuerbach; Karl Marx; F. Nietzsche. Un fin cunoscător al budismului, Schopenhauer considera religia o artă a dresajului intelectual, ce a fost timp de optsprezece secole „botniţa raţiunii”. Tot acesta arată că „cine iubeşte adevărul urăşte pe Dumnezeu” şi „…dacă adevărul este cu mine, nu voi regreta şi nu-mi voi invidia adversarii care au de partea lor Biserica, Vechiul şi Noul Testament”.

În Esenţa creştinismului, filosoful L. Feuerbach aduce o critică caustică fenomenului religios, în special din punct de vedere antropologic: orice aspect al lui D-zeu corespunde unor particularităţi şi nevoi ale naturii umane. Astfel, D-zeu nu este altceva decât omul, o externalizare a acestuia.

Karl Marx puternic influenţat de acesta din urmă, continuă diatriba anti-religioasă, dar pe un fond de critică a capitalismului. Religia are funcţii ideologice, este „opiu pentru popor”, poate genera emanciparea claselor dominate, unirea lor în solidaritate pentru un scop revoluţionar.

Nietzsche este cel mai virulent critic al reprezentărilor moralei creştine, din întreaga istorie a gândirii occidentale. Nihilismul său nu avea în intenţie distrugerea moralităţii, ci re-evalauarea tuturor valorilor lumii iudeo-creştine. Cunoscuta afirmaţie „D-zeu a murit”, apare de mai multe ori în opera sa şi pune în evidenţă faptul că dezvoltarea progresivă a ştiinţelor şi secularizarea societăţilor Europei, au „ucis” efectiv D-zeul creştin, ce legitima valorile şi sensul lumii occidentale. De asemenea, acest deces anunţă pierderea/dispariţia oricărui punct de vedere universalist asupra lucrurilor...de acum înainte, nu vor mai exista decât perspective fluide şi multiple interpretări, ce vor vitaliza omul (îl vor face supraom) şi îi vor conferi o bază pentru înţelegerea motivaţiei şi comportamentului său în lume (voinţa de putere, ce nu înseamnă a avea, a poseda, ci a afirma viaţa, voinţa de a trăi).

Secolul XX multiplică numărul „expertizelor de religie”, numărul autorilor şi al domeniilor de investigaţie – filosofie (A.Camus; Jean-Paul Sartre; Emil Cioran; B. Russell; L.Wittgenstein; M. Heidegger; Naom Chomsky; Richard Rorty; Jean Baudrillard; M. Foucault; S. Zizek; Michel Onfray; A.Comte-Sponville…), psihanaliză (S. Freud; J. Lacan; Melanie Klein), psihologie (Daniel Dennett), biologie (Richard Dawkins), literatură (Graham Greene; Ernest Hemingway; Primo Levi; Ismail Kadare;  George Orwell; Pier Paolo Pasolini; Salman Rushdie; José Saramago…), politică ş.a.

Toţi aceşti autori s-au format intelectual „fără să aştepte nimic de la religie” şi au ştiut că „se poate şi fără”. Evident, au crezut în ceva…în ce anume, rămâne să ne convingă, poate, cartea lui Umberto Eco – În ce cred cei ce nu cred?

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta