Kultural • Adrian Alui Gheorghe şi poemele sale împotriva seducţiilor tinereţii

„Adrian Alui Gheorghe este un optzecist întârziat. Adrian Alui Gheorghe este un caligraf melancolic şi minor al intimităţii vulnerate”. Aşa sună începutul şi sfârşitul capitolului dedicat lui Adrian Alui Gheorghe, de Nicolae Manolescu, în „Istoria critică a literaturii române”. Nu ştiu dacă poetul însuşi este încântat. Eu, în situaţia lui, m-aş supăra, pentru că formula a doua este nedreaptă.

Grila de receptare a domnului N.Manolescu este tributară narcisismului său. Căci nu-şi doreşte descentralizarea (a se citi provincializarea) optzecismului, concept teoretizat ca postmodenism şi de Mircea A. Diaconu, Mircea Cărtărescu, Cristian Morar, Radu G. Ţeposu, Ion Bogdan Lefter, Liviu Petrescu, Lazăr Popescu, Alexandru Muşina, Ştefan Stoenescu, Mircea Bârsilă.

Drept urmare, în viziunea lui Mircea A. Diaconu, opera poetică a lui Adrian Alui Gheorghe oferă toate datele pentru a vorbi de supravieţuirea lirismului, într-un fel care aminteşte de Trakl sau de suprarealişti, şi numai din când în când de retorismul mai nou. Victoria poetului ar fi posibilă doar în totala negare a sinelui şi în transferul fericirii lui într-o gramatică texistenţială.

Gheorghe Grigurcu îl identifică drept un sensibil şi un afectiv, iar Al. Cistelecan un sentimental care îşi asumă onestitatea antisentimentală a unei poezii – să-l citez acum pe Adrian Alui Gheorghe însuşi – care „trebuie să iasă precum iarba: cu piatra în gură”.

Înscrisurile sale – precizează din nou liricul în „Încercare de drag” – cu hieroglife sunt nişte uimiri de nedescifrat. În fiecare din ele „frumuseţea a învins”, iar poetul „fie el luptător vajnic fie cântăreţ din cyteră sau cimbal” visează, ca un zeu, în timp ce întâmplările îi violentează ochiul. Dar şi cum Ahile era tot un visător, lucid, poetul aflat în toiul unui ritual şi asumându-şi vinovăţia cântecului, se delimitează de destinul acestui erou homeric absorbit de mirajul nemuririi. Dar cum va dezvinovăţi însă el cântecul de vina sa incantaţională. Cântând ca Orfeu cu privirea ori adoptând „formule alchimice care unduiesc în pasta aerului” şi se reflectă „în oglinda adâncurilor” sau cercetând „hărţile imaginaţiei” şi ale subconştientului, dar şi decretând că poemul „e o formă de aducere aminte” „o parte a spiritului”, iar „cartea magică” va fi „oferită  ca limpezirea (oglinzii după ce un gând tainic tulburase adâncul din care timpul / se eliberase” sau ca „substanţa lucidă” în care „zeul şi omul se întrec în simboluri” mizând pe absolut.

Dar primind Adrian Alui Gheorghe marele premiu pentru poezie al Atelierului Naţional de Poezie „Serile la Brădiceni”, în acest septembrie de 2010, să desprindem dintre vocalele sale hermetice încă un splendid vers înserat:

„Sera e timpul resurectiilor morale”. Şi încă unul, care îi portretizează, ca un haigin, pe poeţii de geniu care „sunt carnea visătoare a ciutei aruncată leilor.”

Astfel „toate cuvintele sunt pline / de reflecţii amare / de declaraţii de iubire / descoperite în iarbă / fără memorie”. Misiunea poeticească cea mai importantă a oricărui lirician rămâne totuşi căutarea misterului sub multele înfăţişări ale realului, „ca oglinda curbându-se sub închipuirile lăuntrice”. Cuvântul închide în el o lume. Rolul poetului este să asculte adânca lui taină şi să-i simtă înfăţişarea pe dinlăuntru. Dar „cuvântul nu face uniformă lumea / ci mai mult adânceşte mesajul” cu care poetul nu are altceva de făcut decât să-şi potrivească emoţiile.

Chiar e un mare poet acest Adrian Alui Gheorghe, intertextualist cu măsură (la Goethe): „Opriţi, strigă cineva, trece timpul / ca o sabie printr-un măr” sau cu Malraux: „Vine poemul şi-ţi ia pulsul / cu tot cu sânge / îţi ia amprenta limbii / pe o bucată de fier / înroşit.”

 

Ion POPESCU-BRĂDICENI

 

 

 

Trecere vinovată

 

Gura mi-e somnoroasă chiar când rostesc

această învăţătură anonimă: iubeşte

nimeni nu îngroapă sufletul în beznă întunericul

e o bernă ridicată înaintea spectacolului ceva

să ne apere de contrafacere

astfel înţelegem actul gratuit

al arlechinului care taie cu pleoapele un drob de sare

sau cum cuvintele sună astfel pentru ceea

ce nu trebuie spus.

 

În fiecare somn câte un masacru.

Opţiunea mea pentru lucrurile cuminţi

sângerează broboanele de sânge sunt nişte

vulpi la pândă dimineaţa când ciocârlia

e o nouă încercare de tăgăduire a muritorului

meu suflet. Cu aceleaşi unghii rod nisipul

de pe obrazul mării şi culorile naive de pe

fruntea luptătorului. Lucrurile grave

au întotdeauna profeţii lor. Mă simt vinovat

pentru că pot să spun o mulţime de lucruri despre nefericire.

 

Cântând cu o limbă prea mătăsoasă întâmplări

care vor apărea neesenţiale cailor şi epicureicilor

învăţ să caut ca un lucru orb propriul chip:

necesitatea e a doua natură (prima e deformată

de poeţi, soldaţi, măcelari, dizeuze, pictori,

încât nu ne mai putem recunoaşte într-un peisaj

cu doi oameni singuri sau la cina de taină

unde cineva tocmai vorbeşte de greşelile

judecăţii lui Solomon)

Un bărbat şi o femeie plimbă o carte prin centrul

oraşului lespezi mari cad pe urmele lor

care într-un fel seamănă cu timpul sau cu oricare

alt fapt ironic

 

Fantastica realitate se numără în degete smulse.

 

Metamorfoza uriaşă

 

Spuneai că te schimbi, mă trage cineva de limbă

vezi că nu poţi? vezi că nu poţi?

am să mă schimb, îi spun, să vezi

ce metamorfoză uriaşă

şi el dă din cap, se clatină

până se face una cu pământul.

Toţi mă privesc cu neîncredere

„mortul din oglindă” îmi spun

şi eu tac şi mă gândesc la o metamorfoză uriaşă

tac şi mă gândesc la un chip uriaş, ceva

care să cuprindă

zările şi cerul (iarbă de-mi va creşte

pe trup o să mă behăie iezii)

Trupul tău e sfărâmicios dimineaţa

declară păsările,

când mama îşi numără pruncii

tu eşti atât de singur

încât nici nu poţi fi numărat.

 

 

Repetiţie cu public

 

Cum am putut să mă nasc cu atâta dragoste de viaţă!

Vor supravieţui numai elefanţii, spuneau graurii,

Vor supravieţui numai păsările, spunea urşii,

trebuie să fii dur, îngânau cei neadmişi

la examenul vieţii,

mergi cu un număr înainte, îmi sugerau cei întorşi, morţii,

şi nu renunţa la nimic,

nu pierde din vedere părţile neesenţiale;

pământul îmi punea centură de siguranţă –

Să nu te pierzi, îmi spunea,

atâtea stele cunosc cântecul sirenelor –

eşti materia însăşi, îmi striga câte

un filosof, nu uita,

binoclând câte o întrebare ce se rotea căpcăun

între alfa şi omega

şi mai ales nu încuia lucrurile prin care treci,

spuse racul şi mă împinse pe scenă.

Vreau să zbor, am ţipat eu,

şi câţiva domni cu ochelari de plumb

(pentru fixarea privirilor într-un singur punct)

şi-au dat coate, au răsfoit importanţi câteva registre

frunze de brusture, evantaie pentru a alunga îndoielile

(plicticoşi ţânţari)

apoi m-au privit ironici –

începuse să le crească furnici pe nas –

nu se poate, îngână unul,

mitul lui Icar ne salvează de complicaţii

cu cerul, mai avem loc pentru un OM

în faţa unui pluton de execuţie,

nu spune nu, poţi să te împlineşti şi acolo.

 

Par-terre

 

Rătăcind prin canalele atât de singure

ale acţiunilor

altfel spus: patinând pe o piele

sticloasă de broască

am ajuns în sfârşit la mine.

Bună-ziua, îmi spun

Bună-ziua, vine răspunsul,

Ne împingem cu umărul,

dinlăuntrul în afară,

ne facem semne

pe care nu le putem înţelege

fără a renunţa

la acea distracţie

pe care o numim confesiune,

Nu avem ce ne spune.

Fiecare îşi vede războaiele lui,

păcile fiecăruia se încheie

la altă flacără.

- Hotărât lucru (glasul din afară

reteza capetele de struţi)

timpul este un deşert în care ne găsim

atât de uşor.

Înfundă-ţi puşca cu zece cânturi

şi mergi cu dinţii

pe o suprafaţă întunecoasă

celui ce-şi dăruieşte o chitară

dăruieşte-i un glonte

moartea cântă

în orice colţ de piatră.

 

 

II

(coşul cu capete)

 

capul meu aruncat în coşul cu capete

visează:

ce să fac cu trupul meu?

cine îl vrea (poftim!)?

în ochiul meu o doamnă brună citeşte

poeziile nescrise, destrăbălate, brute (cu şapte capete)

Pe ea o vreţi.

Întâmplările îmi violentează

ochiul.

În ochiul doamnei brune

(cu şapte capete)

„nu’ş ce zeu visează” „nu’ş ce privire”

„nu’ş ce târg se face”.

 

III

(morile de vânt)

 

mi-am pierdut încrederea în morile de vânt

de mult nu mai duc acolo speranţele –

rămân numai parfumuri

cu care doamnele îşi ung trupurile lor

din catifea violetă

din alpaca

sau din fetru

o! şi fiecare trup are noduri o mie

pe care nu le poţi desface nici cu dinţii

nici cu gândul

nici cu sabia.

 

 

Poeme de: Adrian Alui Gheorghe

Social Bookmarking