Kultural • Astrolabul tânărului romancier şi Steaua lui Morgana

Romanul lui Silviu Doinaş Popescu, intitulat inspirat „Astrolab pentru Steaua Morgana” s-a bucurat de auspiciile care ar fi putut transforma debutul într-unul de excepţie. A beneficiat de un consilier editorial experimentat, Virgil Bulat,  de un tehnoredactor inventiv, Dinu Virgil, de un realizator de copertă celebru, artistul trăitor în exilul german Radu Anton Maier, şi de accepţia unei edituri consacrate în peisajul mondial, Napoca Star. Titlul îşi trimite cititorii de la bun început la un regim pur imaginar-fantastic. Iar textul în sine a smuls aprecierile unor cronicari redutabili: Valentin Taşcu, Ioan Ţepelea, Victor Nicolae care l-a republicat integral în New York Magazin, Al.Florin Tene, Ion Căpruciu, Alex Alexandru ş.a.

Şi totuşi faptul că tânărul autor, un performer cu valoare intrinsecă indubitabilă, a stat deoparte, preferând discreţia, modestia, distanţându-se de orice gaşcă actuală mondenă, cu fermitate, l-a menţinut cumva la „marginea Imperiului”, aspect nemeritat, căci extrem de scurtul şi succintul micro- şi metaroman nu s-a impus atenţiei critice. Deşi, subliniez, prin stil, prin febrilitatea scriiturii, prin dezinvoltura reductibilităţii la esenţial, merita chiar un premiu naţional pentru opera prima şi chiar o traducere peste hotare.

Îmi revine sarcina, recunosc, dificilă, să argumentez afirmaţiile de până acum. Ele se bizuie pe o noutate de ultimă oră a hermeneuticii: pe îndrăzneala

ostensiotică/ostensiologică a reliefului ecritural; pe regimul antimimetic şi anticalofil; pe tăietura diamantină a exprimării, de o clarviziune chirurgicală; pe curajul de a-şi fi provocat şi reciclat maeştrii lejer recognoscibili: Eminescu, Eliade, Heidegger, Cioran, Macedonski, Proust, Camus, Ion Barbu, Bergson ş.a. într-o sinteză care transcende părţile seducător, pe un arc voltaic între anamneză şi – recurg la o sintagmă a lui Eco – „forma expresivă” propriu-zisă; între pulsiunea originară/reoriginantă a subconştientului şi opera devenindă „grandioasă metaforă epistemologică”.

 

Violenţa sacrificială

 

În „Astrolab pentru Steaua Morgana”, Silviu Doinaş Popescu îşi verticalizează discursul deloc ezitant şi proemzial, practicând transgenul dicţional-ficţional. El releagă arta de spiritualitatea frustă (aurorală), simbolul desenul său imajant, subiectul ontofanic de reveriile sale cosmologice.

O lectură, doar atent efectuată, ne oferă deja din „Prolog” trei căi de spargere a codului: Orionul, Capricornul, violenţa sacrificială (girardiană?). În primul mit, romancierul identifică pe vânătorul de absolut încorporat într-o iubire imposibilă, fireşte ideală, morganatică. În cel de-al doilea: ingenuul povestitor se afirmă ca un creator titanic, marcat de universul rece, mut, neclintit, ce se zămisleşte printr-o mişcare primordială de retragere în sine şi de maximă concentrare. Pe dinafară, el e aparent avital, mohorât, modest, sobru şi şters; dar au contraire energia-i vitală se refugiază în propriile adâncuri; ascensiunea, deşi lentă – a acestor forţe profunde – deseori neştiute de creatorul însuşi îi va permite să-şi afirme valoarea, asigurându-i totodată deplina stăpânire de sine, rezultat al unui răbdător antrenament al voinţei (taumaturgice?), exerciţiu necesar afirmării dominaţiei asupra instinctului şi sensibilităţii.

Prozatorul se regăseşte în vibrotextul său simultan atras în direcţia prăpastiei, dar şi în aceea a înălţimii, în direcţia apei, dar şi aceea a muntelui, în direcţia oglinzii lichide, dar şi în aceea a „oglinzii celeste”.

Personajul Anne ar putea fi manoleic, dar ar putea fi şi urmaşa eroinei eminesciene din „Poveste indică”, devreme ce în preajma ei „războinicul tăcut moare mereu singur”. Izbindu-se de sensul violent al frazelor, condamnate, vai, la o fatală arbitrarietate, eul auctorial, ficţional, va comite actul sacrificial: fecioara – o Cezară reîntrupată? – îl va ucide pe iubitul dorit cu această ardenţă criminală – intertextul la „Luceafărul” lui Eminescu este transvizibil – tocmai pentru a-l zeifica, fiindcă – scrie René Girard (în „Violenţa şi sacrul”) – „morţii exercită funcţiile care, în alte părţi, sunt rezervate zeilor…Ca şi cultul zeilor, cultul morţilor este o interpretare particulară a jocului violenţei”.

 

Umbra şi oglinda

 

„Astrolab pentru Steaua Morgana” este un microroman postromantic şi transmodern, alchimic al unui magician transformat în homo scriptor care a elaborat în secret un tratat de hermeneutică. „Himenul (ecranul scriiturii) este spasmul suprem al fiinţei care moare spre a renaşte” scrie Derrida.  El indică, rezumez din „Diseminarea”, mai întâi fuziunea, consumarea virtuală a căsătoriei, identitatea celor doi, confuzia între ei,  fără să se spargă oglinda. Povestirea lui Silviu Doinaş Popescu ilustrează în textul acestui „himen” textul însuşi de un hermetism compact, de unde purcede visul vicios dar sacru, mereu suspendat şi sfâşiat între dorinţă şi împlinire, între săvârşire şi amintirea ei: unde nu mai există distanţă între dorinţă (aşteptare a prezenţei pline care ar trebui să vină să-l umple, adică să-l împlinească) şi împlinirea efectivă a prezenţei; între distanţă şi non-distanţă, în „cărticica” redactată parcă homeopatic, Silviu Doinaş Popescu suprimă până şi diferenţa între…diferenţă şi non-diferenţă. Non-prezenţa  vid deschis al dorinţei, şi prezenţa, plenitudinea a juisanţei, devin una şi aceeaşi. Non-prezenţa e însăşi umbra. „Umbra – recurg acum la un comentariu al lui Jean-Jacques Wunenburger  (din „Viaţa imaginilor”) – este locul unei prezenţă - absenţe”.

În timp ce imaginea din oglindă (citez din „Astrolab…”: „Dacă tu crezi, atunci ai tărie şi poţi trece de oglindă! Treci dincolo de oglindă…treci dincolo de tine…treci…dincolo…”) reduce specularul la speculativ, adică la întoarcerea spiritului asupra lui însuşi şi poate fascina până la uitarea originalului, dominant devenind subtitutul semnificant şi secund, umbra invită la regăsirea feţei ascunse a celui căruia îi este vizibilă doar silueta (ca în toposul peşterii platoniciene). Umbra poate chiar să şi treacă de pe un element complementar mai degrabă decât unul concurent, mai degrabă o proiecţie decât o sosie. „Sub această formă, umbra, încă mult mai mult supradeterminată în aspectul său vizibil decât imaginea în oglindă, n-ar putea fi considerată mai mult decât este, nefiind desigur, decât dublul voalat al unui subiect din apropiere, fapt prin care ea se dovedeşte mai reală şi mai puţin înşelătoare decât imaginea – oglindă”.

Aceasta ar fi o cheie hermeneutică a micului roman al lui Silviu Doinaş Popescu din care spre a fi crezut citez din nou: „Sunt în sfârşit liniştit că mi-am găsit umbra. Împreună vom număra grăunţele de nisip din marea cea mare şi stele căzute între noi doi”.

Uluitoarea densitate simbolistică îl derutează însă mereu pe interpretant şi pe criticul de ocazie, căci, în subsidiar, ne confruntăm cu un abia mascat şi minimalist pseudotratat de filozofie, de himenografie/himenologie, grefat pe o compoziţie poetică, ţesută metonimic şi metaforic, mitologic şi mai ales pictural.

 

Dinspre Soare-Răsare tot spre… Soare-Răsare

 

Precis şi paradigmatic, inteligent şi abisal, romanul lui Silviu Doinaş Popescu are o fluenţă cu atât mai paradoxală, un ritm extatic şi o muzicalitate cu cât spaţiile dintre teme, toposuri, idei, reprezentări dispar, provocând ciocniri înlăuntrul expresivităţii inventate ca basorelief sau ca tablou realizat cu pensula unui plastician al tehnicii la vedere, dar şi al alăturărilor conotative şocante, însă de o înaltă şi rafinată sugestivitate.

Fraza sacadată, fragmentarizată, tributară inevitabil postmodernismului, antiretorică la modul dârzeniei asumate cu o disperare abia mascată, se reclamă totuşi dintr-o utopie a limbajului, în care scriitura transliterară continuă  - s-ar pronunţa Roland Barthes – să fie o imaginaţie ce aspiră la fericirea cuvintelor, „la acel limbaj visat, a cărui prospeţime ar prefigura pentru un soi de anticipaţie ideală perfecţiunea unei lumi adamice, unde limbajul nu ar mai fi alienat” (vezi „Romanul scriiturii”: „Utopia limbajului”).

Silviu Doinaş Popescu scrie apoftegmatic, esenţializant; nu se pierde în epicul propriu-zis, fiind declarat transmutanţiant, evaziv, ambiguu, ubicuu, enigmatic, recurent şi vizionar. Povestind, nu se teme de nici un tip de transtextualitate, retopeşte influenţele într-o operă puternic personalizată şi cred eu, poate chiar un pic peste un Eliade sau un Coelho, modele de care se resimte, la care se raportează fără a se…simţi copleşit, ba, dimpotrivă comportându-se cum îi e felul seniorial.

Cascada de simboluri ne scaldă corpul, debordantă şi cristalină, cathartică şi mereu autoreflexivă: Styxul, Faust, Grădina Paradisului, Syrinxul, Pan, Lete, Lyra, Cei doisprezece trandafiri, barca lui Caron, noul început, Narcis, reveria motivantă în luciul unei ape amniotice, crepusculul, metacartea, rătăcirea, Yin şi Yang, Adam şi Eva, Cafeneaua Madeleine şi Turnul Eiffel, boarea atlantică şi focul mistuitor într-un contrast calitativ, într-un exploziv joc al aporiilor.

Microromanul „Astrolab pentru Steaua Morgana” este o transcripţie voit cinematografică; a căutării neîntrerupte a unei apariţii fantomatice, a unei domnişoare, substituită brusc şi tragic printr-un – citez- „nai înfăşurat în trei frunze de acantă pe care erau inscripţionate iniţialele A.S.” Viaţa eroului va fi deci o aşteptare … infinită, de un sfâşietor, mă repet, tragism şi tulburător solilocviu.

Arhetipul lui Pan în „Astrolab…” are o conotaţie orfică. Orficii îl considerau sufletul universal. Dar mai are şi aspectul dublului monstruos. Tema principală a romanului rezidă în moarte şi reînviere şi într-o criză ontologică resimţită acut. Aceasta i se prezintă naratorului ca pierdere de diferenţă între morţi şi vii, amestec al celor două tărâmuri, în mod normal separate. Protagonistul teribilei aventuri se angajează pe calea spre Soare-Răsare şi va rămâne în continuare pe traseul ei nesfârşit, avataric, neposedând soluţia salvatoare, formula nemuririi, parola de redeschidere a porţii spre zei, căci poarta este însuşi romanul.

 

Călătoria în ţara cunoaşterii superioare

 

Dar, e vremea să conclud: un asemenea roman apare într-o literatură dintr-o sută într-o sută de ani. Experimentând regimul transaparenţei şi al transversaliilor specifice transmodernismului, el aparţine unei poetici hesperice. „Astrolab pentru Steaua Morgana” frapează prin fantezia complicată şi nelimitată, prin gustul labirintic al abstracţiei, prin inventivitatea paradoxală şi reprezintă o condesată epifanie a structurii cosmice produsă prin limbaj.

Poetica hesperică e nuanţată de Silviu Doinaş Popescu. Pagina de roman relatează o povestire, dar una de neconceput, ireală, fabuloasă, barocă şi supracultă şi ezoterică până hăt îndărăt la neverosimilul Virgilii Maronis din secolul al VI-lea (vezi D.Tarde: „Les Epitomes des Virgile des Toulouse”, Paris, 1928) sau până la enigmaticul Sinfosius (sec.IV şi V) ale cărui kenningar (metafore ezoterice, circumlocuţii care-l descumpănesc pe cititor şi care învăluie discursul romanesc sub o serie halucinantă de figuri emblematice) par să-l azvârle din banalitatea curentă în ştiinţa leporică şi în…pictopoeziile lui Paul Klee, pentru care – citez o propoziţie a sa – „scrisul şi imaginea, adică a scrie şi a reprezenta sunt una la rădăcină”.

Precum la E.T.A.Hoffmann, în proemzia lui Silviu Doinaş Popescu se impun: lejeritatea tratării tramei ca sumă de forme literare şi plastice; mânuirea în scopuri metapicturale a scrisului. Ca şi la René Magritte, par exemple, Silviu Doinaş Popescu transpune expresiile metaforice  verbale în imagini care nu-s doar atât, ci ideogramatici extrem orientale. În ideografie, fiecare semn este un tot organic, şi fiecare semn are altă dinamică structurală. Fiecare semn este o aventură a gestului pentru cel care îl realizează. Înlăuntrul semnului nici o trăsătură nu-i identică cu cealaltă, iar ansamblul lui are o asimetrie perfect armonizată. Prins de elanul mişcării, romancierul alternează plinurile şi vidurile, tuşele groase şi cele subţiri, trăsăturile energice cu ductul uniform, transformând pagina într-o transcompoziţie plină de viaţă, impregnantă de un fascinant ritm propriu.

De facto, „Astrolab pentru Steaua Morgana” întruchipează în stilu-i simbolic reprezentarea unei călătorii în ţara cunoaşterii superioare. Pentru Silviu Doinaş Popescu ea desemnează ceea ce Paul Hazard preconiza: implicarea în scriitură a metafizicii bazate pe valoarea infinitezimalului, a imperceptibilului, a inconştientului, a obscurului; pe puterea dinamismului psihic; pe existenţa substanţelor simple care constituie esenţa instinctului vital ( a Eului auctorial) şi a intuiţiei desăvârşite.

 

 

 

Social Bookmarking
Nu au fost postate comentarii pentru acest articol.