Kultural • Boierul vs. Oierul

Luca Piţu consultă şi alte cărţi despre legile ospitalităţii şi complicaţiile ivite între gazdă şi musafir pentru a urmări cu dibăcie complexul kandaulic şi teoria codoşlâcului în Povestea lui Stan Păţitul: Pierre Klossowski ( Legile ospitalităţii ), Marcel Mauss ( Eseu despre dar ), Georges Bataille ( Partea blestemaăa ), Ramiro de Maetzu (Don Juan şi Celestina ). Nu am înşirat această bibliografie decât pentru a semnala o lacună majoră, i-am zice, de informaţie care nouă ni se pare semnificativă: romanul Don Quijote, mai précis capitolele XXXIII, XXXIV şi XXXV ( In care se povesteşte nuvela curiosului nestăpânit ). Complexul kandaulic mi se pare aici mai ejemplaro ca oriunde în alte texte. Pe scurt, se povesteşte că Anselmo îi cere bunului său prieten Lotario să-i pună la încercare virtutea soţiei, admirabilă în toate privinţele. Chiar dacă nevasta nu-i dădea nici un motiv să se îndoiască de cinstea şi înţelepciunea ei,  Anselmo, “chinuit de dorinţa nebunească”, insistă s-o testeze pentru a gusta încă odată laudele aduse de asediator soaţei intangibile: “…doresc ca soţia mea Camila să treacă prin încercările acestea şi să se calească, purificându-se prin ramura focului pe care îl simte orice femeie, văzându-se dorită şi împinsă spre păcat, banca de unul care ar fi vrednic să-şi ridice ochii la dânsa”. Lotario fandează elegant, cu argumente sănătoase, dar Anselmo este sătul de prea mult bine: “Lotario prietene, să te pregăteşti a fi unealta care să înfăptuiască, de hatârul meu, ceea ce spun; că ţi-oi da eu prilejul s-o faci, fără să-ţi lipsească tot ce aş crede eu că e nevoie ca să ispitească o femeie cinstită, cu neam bun, la locul ei şi lipsită de nevoi băneşti”(Cf. Cervantes, Don Quijote de la Mancha, traducere de Ion Frunzetti şi Edgar Papu, Editura pentru literatură universală, Buc., 1965). Dornic să-şi treacă credincioasa soţie prin ramura focului, Anselmo se joacă de adevăratelea cu focul şi se arde rău de tot. Presat să-şi intre în rol, nobilul Lotario se îndrăgosteşte de şi mai nobila Camila care, după cum era de aşteptat, se lasă cu greu dusă în ispită, cedează asediatorului, gustă până la capăt păcatul, apoi joacă teatru. Părăseşte căminul conjugal luând şi aurul familiei, împingându-şi şi soţul şi amantul la moarte. Finalul era de aşteptat. Anselmo se sinucide luând vina asupra lui însuşi, Lotario cade pe câmpul de luptă plin de remuşcări pentru lipsa de loialitate faţă de prieten, iar Camila sfârşeşte la mănăstire: “…se lasă tunsă călugăriţă şi-şi sfârşi în scurta vreme zilele, dându-şi viaţa în mâinile melancoliei şi tristeţii” (Don Quijote, vol. I, P. 490).

Mărturisesc că paralela “ dintre nuvela Curiosului nestăpânit citită la hanul unde cavalerul spintecă burdufurile cu vin mi-a venit prin 1980, pe când reciteam Povestea lui Stan Păţitul a lui Creangă. Cum intriga mi se părea cunoscută, mi-am notat pe marginea poveştii: vezi Don Quijote. Culmea e că şi pe marginea capitolelor menţionate din roman notasem: vezi Povestea lui Stan Păţitul. Dar nu am dezvoltat ceea ce mi se părea o înrudire tematică şi schematică între cele două texte, poate şi pentru faptul că pe atunci nu cunoşteam Povestea lui Ionică cel prost şi nu aveam ştire, fireşte, nici de eseul lui Luca Piţu, nici de Istoriile lui Herodot. Nu cunoşteam, se înţelege, povestea regelui lydian şi nu bănuiam inervaţiile complexului kandaulic în textele lui Creangă. Revin asupra intuiţiei de atunci întrucât îmi pare că nuvela inserată în romanul cervantesc decelează şi ea Povestea lui Ionică, mai riguros tematic şi mai apropiată ca structură narativă  de povestea lui Candaules. Atât că, şi la Platon şi la Cervantes şi la Creangă, Gyges trece în prim planul intrigii, fiind comediantul principal. Să observam că şi Candaules şi Anselmo şi Vasile au duhul pierzaniei. In textul princeps, ne amintim, regele îi cere lui Gyges să privească la nuditatea reginei fără a bănui consecinţele gestului necugetat şi fără a avea sentimentul riscului. El este un mărinimos de cea mai pură esenţă, nebănuind o clipă întorsătura faţă a lucrurilor după ce a declanşat hybris-ul. Pe când Anselmo este conştient de riscul asumat atunci când stăruie ca Lotario să intre în rolul seducătorului. De remarcat apoi că regina nu se lasă curtată de Gyges, nu ascultă poezii înfocate; ea taie scurt: ori…, ori… Regina nu este duplicitară, nu-i ascunde nimic regelui, nu-l dublează cu amantul. Il condamnă şi îl înlocuieşte. Candaules nu este prevenit de regina ofensată, deci nu se poate apăra. Camila rezistă o vreme asediatorului care o cucereşte liric intră anevoie în jocul acestuia, se lasă prinsă de aventură, colaborează perfect cu Lotario devenit amant, simulează iritarea în prezenţa acestuia pentru a anula, pentru a spulbera suspiciunile soţului. Joacă teatru, mizează pe complicitatea slujnicei, apelează la stratageme şi subterfugii condamnabile. Mai degrabă aici o regăsim pe artista Catrina, în pielea Camilei, nu în pielea (goală) a reginei lydiene. O regăsim în mimarea dezinteresului pentru amantul dorit  în pseudo desconsiderarea acestuia (nu e bun decât să facă mămăligi la alţii), încurajarea soţului să calce în străchini şi să creeze cadrul etnic şi moral pentru o nostalgică partidă de sex.

Şi Candaules, şi Anselmo  şi Vasile caută primejdia cu lumânarea. Primii doi sunt vinovaţi că trezesc patima în femeia castă. Vasile o resuscita. Candaules nu are timp să se dezmeticească, rămâne străin jocului simulării şi disimulării. Înverşunarea lui Anselmo este la fel de ilogică, pentru bunul simţ, precum a regelui. Şi Anselmo şi Lotario sunt oameni de onoare care greşesc dar îşi păstrează demnitatea: “ La Florenţa/…/, în provincia ce poartă numele Toscana, trăiau cândva Anselmo şi Lotario, doi cavaleri cu stare, de neam domnesc, şi-atât de buni prieteni,…”. In satul fără nume al lui Creangă trăiau cândva un flăcău chiabur şi un sărăntoc pribeag adus de vânt care se pripăşise pe lângă casa lui. E o diferenţă. După ce fuge cu soţia lui Anselmo, Lotario, cuprins de remuşcări, intră în luptă ca un sinucigaş şi piere în bătălie ca un om de onoare. După ferchezuirea Catrinei, Ionică intră în crâşmă, mândru de isprava lui, cu psihologia unui învingător cu drept de stabilire la vatră. Dar cea mai frapantă asemănare se lasă între Anselmo şi Vasile. Candaules îl invita pe Gyges să vadă şi să plece, Anselmo şi Vasile îl învaţă pe ibovnicul inventat de ei toate trucurile pentru a ajunge la nevastă, le netezeşte calea. Anselmo compune versuri pe care Lotario la recită Camilei ca şi cum ar fi ale lui, cu efect sigur asupra ascultătoarei. Poezia exaltată este arma letală folosită în cucerirea fortăreţei – metaforă favorită a lui Cervantes -, arma inventată şi pusă le dispoziţie chiar de asediat. Vasile nu compune versuri nu are timp pentru sunete dar aruncă în joc întreaga lui ştiinţă didactică. Şi, faute de mieux, îl trage pe Ionică peste Catrina, semnându-şi astfel condamnarea.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta