Kultural • Cânii latră, urşii merg…

Cânii latră, ursul merge constituie o frază cu două propoziţii simple, aflate într-un raport de evidentă coordonare prin juxtapunere. Incipitul acestui demers publicistic poate stârni râsul superior ori savant, al grămăticilor ce populează şcolile din învăţământul pre(prea)universitar. Eu cred că este demn, deopotrivă, de gramaticile elementare şi esenţiale. Dumitru Metea, un ilustru profesor universitar timişorean, oferă şi acum elevilor, studenţilor, învăţătorilor, institutorilor şi profesorilor, la Editura SIGNATA, o carte-manual cu titlul Limba română esenţială. În contextul acestui articolaş, incipitul meu nu-i nici derizoriu, nici ridicol, dacă mă exprim agresiv în sinonime neologice. Este unul impus de stringenta actualitate politică, judeţean-gorjenească şi naţional-românească. Mai ales în prezentul febrei euforice (scuzaţi oximoronul!), un prezent etern pentru fauna politicienilor veroşi şi … versatili (vai, iarăşi neologismele!).

„Toţi o apă ş-un pământ”

Dar să-mi continui comentariul fastidios-gramatical şi frazeologic. Cânii latră, ursul merge este clasica zicală (nu-i proverb, deoarece verbele nu-s la modul imperativ), arhicunoscută în folclorul nostru literar, conţine două propoziţii în care primul subiect este exprimat prin substantiv la numărul plural, iar al doilea subiect prin substantiv la numărul singular. Să descifrăm simpla alegorie: cânii sunt mai mulţi, conotând toate mijloacele tehnice de comunicare în masă a informaţiilor transmise prin radio, televiziune, cinematograf, publicaţii, disc, magnetofon, pentru un public tot mai numeros, massmediatizat (< engl. mass-media), dar … manipulat de politicieni spre un final prosper, pentru ei! Eminescu surprindea cu sagacitate pamfletară raportul social în antiteza vehementă din poemul Împărat şi proletar, utilizând o expresie ironic-sarcastică atât de actuală: sudoarea prostitului popor. Cânii din zicala noastră pot reprezenta, alegoric, şi credulitatea şi naivitatea noastră, a celor din bobor, vorba lui Caragiale, iar ursul, pluralizat urşii, formează, certamente, tagma politicienilor ipocriţi şi demagogi, care sunt, exagerând, în acelaşi spirit romantic eminescian, toţi o apă ş-un pământ.

„Nişte răi şi nişte fameni”

Ne-am iluzionat, deocamdată, crezând că aşa-zisa integrare în UE, într-un cuvânt, occidentalizarea, un imperativ rostit cu entuziasm în perioada paşoptistă şi practicat în cea interbelică, ne va aduce măcar o atenuare a provincialismului nostru oriental, a balcanismului funciar, o schimbare, bineînţeles benefică, în gândire, simţire şi comportament. Dacă trebuie să-i caracterizăm pe politicienii de azi, ne vedem obligaţi să ne întoarcem încă o dată la Eminescu, de data aceasta parafrazându-l: Ce a scos din ei Apusul, când nimic nu era de scos. Ei se pretind urmaşii Romei, dar au rămas aceiaşi, nişte răi şi nişte fameni, încât îi este ruşine Europei să le zică oameni. Din păcate se menţine contrastul tranşant, antinomia frapantă dintre aparenţă şi esenţă, dintre minciună şi adevăr, demagogie şi sinceritate, alăturări de cuvinte niciodată compatibile.

Cânii latră, mass-media şi poporul, protestează, continuând să reprezinte ale(r)gătorii, prea puţini, din toamna care a sosit, iar urşii, păroşii dregători, din fabulă şi din parlament, recte politicienii, se înfruptă din cămara pauperă a patriei.

Vorba străbunilor noştri latini: Vox populi, vox…(d)ei!

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta